Nu poţi rata succesul unei poveşti ţesute printre coincidenţe. Elementul de surpriză cu care întâmplările neprevăzute condimentează un viitor hotărât, transformându-l în haos, este cel care garantează atracţia publicului. Atenţia mea s-a comportat în consecinţă, previzibil, căscând larg ochii şi ridicând antenele curiozităţii până la cel mai înalt grad de vizibilitate.
Aşteptam de ceva vreme să văd acest film, nu doar datorită trailerului care promite o poveste aparte, ci şi din pricina precedentelor create de Nick Hornby, autorul romanului “A long way down”, care se face vinovat de producţii pe care la răstimpuri simt nevoia să le revăd (“About a boy” şi “High Fidelity”). Distribuţia a contribuit şi ea la credibilitatea personajelor, făcându-mă să emapatizez cu un umil Pierce Brosnan, o ingenuă Imogen Poots şi o neajutorată Toni Collette. Mă declar răsplătită pentru aşteptare.
Într-o Londră care nu amăgeşte, păstrâdu-se chiar şi în film fidelă personalităţii sale nu tocmai jucăuşe, patru indivizi cu cele mai diverse sorginţi hotărăsc să încheie definitiv conturile cu universul, plătind ultima factură chiar de anul nou. Acesta este fondul şi cadrul povestirii, restul este surpriza care dă culoare umanităţii. Se pare că oricât de egoist şi disperat ar fi omul ca specie, întotdeauna va sări în ajutorul unui seaman pe care soarta l-a lovit mai aprig. Nu se poate abţine. Şi este o mângâiere să ştii că în sinea lui, dedesubtul oricăror porniri distructive şi autodistructive, omul îşi păstrează totuşi umanitatea. În cazul de faţă face chiar abuz de ea.
În secolul prezent, omul este pus la mare încercare, iar singurătatea pare a fi o boala pentru care leacul nu poate fi definit şi definitiv. Într-o lume în care soluţiile sunt expuse în cele mai variate formate, punând la dispoziţia omului terapia, exprimarea artistică, literatura de self-help, speakerii motivaţionali şi o gamă largă de grupuri de suport, lăsând falsa impresie că totul are o rezolvare, că e practic imposibil să nu te încadrezi într-o variantă de răspuns, se poate întâmpla exact asta: să te simţi cu atât mai singur, cu cât niciuna din zecile de soluţii să nu răspundă întrebării tale. Unica ipoteză în care omul scapă categoric de sigurătate este aceea în care avem datele mai multor participanţi la demonstraţie. Când are pe cineva care să îi poarte de grijă şi faţă de care să manifeste acelaşi comportament, singurătatea pur şi simplu devine o amintire nereuşită.
În unele cazuri, ca şi în cel de faţă, doar ficţiunea îmbibată puternic în incertitudinea coincidenţei le mai poate aduce unora oameni în preajmă, oameni cărora să le pese cu adevărat. Însă totul este posibil. Viaţa are propria ei agendă pentru fiecare dintre noi şi nici chiar graba către ultimul capitol nu ne poate asigura că povestea s-a sfârşit.
