Nimfomana I și II (2013)

Ultima trilogie a lui Lars von Trier se termină cu Nimfomana I și II (N()mphomaniac) și este un eseu cinematografic despre narcisism și depresie, după Antichrist și Melancholia. Toate filmele menționate urmează firul roșu al depresiei profunde care destabilizează personajele. Personajele feminine, Justine (Melancholia), She (Antichrist), Joe (Nymophomaniac) sunt dominate de un impuls auto-distructiv, pe care nu pot și nu vor să și-l controleze, deși fiecare este suficient de puternică și inteligentă. Justine refuză să lupte cu depresia, She se auto-mutilează, Joe ajunge în final la ura de sine distructivă și lipsa totală de scrupule.

Joe, ultima eroină a lui von Trier, este o nimfomană fără o istorie personală spectaculoasă, în afara avidității cu care caută permanent satisfacția sexuală. Nevoile ei erotice se schimbă pe parcursul anilor și un singur bărbat nu o va putea niciodată satisface, de aceea Joe își va părăsi, aparent fără regrete, familia – soțul și copilul – pentru a putea experimenta, nestingherită de obligații, sado-masochismul, ca o ultimă încercare de a simți plăcerea pierdută. Regretele tardive ale lui Joe sunt dezvăluite în Nimfomana II în fața lui Seligman, un intelectual retras, care a eliminat sexul din viața lui. Opoziția lui cu Joe nu putea fi mai bine construită de Lars von Trier: două identități, două opțiuni radicale: obsesia compulsivă pentru sex vs. abstinența totală și eliminarea dorinței. Remușcările lui Joe sunt compensate de feminismul lui Seligman care apreciază că alegerile lui Joe, dacă ar fi fost bărbat, n-ar fi interesat pe nimeni și nu ar fi stârnit oprobiul societății câtuși de puțin. Fiind femeie și mamă, Joe se simte vicioasă, are conștiința tardivă a vinovăției față de familia ei distrusă și abandonată.

Întreaga viață a personajului lui von Trier s-a concentrat în jurul dorinței sexuale, nimic altceva nu a contat pentru Joe; de altfel, ea este o femeie aparent fără personalitate puternică, nu degajă nimic ieșit din comun, are o voce suavă, egală, este fragilă, dar poate susține converațiile intelectualizate cu Seligman și are forța de a-și controla povestea cu detașare, din exterior, cu o privire străină, o Catherine Millet care deconstruiește sexul sub pretextul demersului artistic (ca și von Trier). În viața lui Joe pare că nu există nimic în afara nenumăratelor experimente sexuale ilustrate de von Trier ca într-un almanah de anatomie prin expunerea unui număr impresionant de organe masculine în prim-plan, o aluzie evidentă la șirul nesfârșit al bărbaților care au trecut prin patul lui Joe. Este o imagine clară și puternică a eliminării iubirii din viața umană și a desăvârșirii unui narcisism extrem, centrat pe satisfacerea fizică a unui ego exacerbat, iar în cazul lui Joe acest demers începe în adolescență când ea declară război iubirii afirmând ritualic: ”Mea vulva, mea maxima vulva!”.

Mai târziu, în psihoterapie, ea refuză să se considere o dependentă de sex și se auto-definește ca nimfomană, refuzând stigmatul rușinii. În felul ei, Joe este o rebelă fără cauză.
Istoria erotică a lui Joe nu este, prin filtrul lui von Trier, decât istoria unui egoism izolat în singularitatea lui auto-devoratoare, în căutarea narcisiacă a împlinirii erotice, în fapt imposibil de atins vreodată, pentru că personajul refuză ontologic iubirea: iubirea de sine, iubirea față de semeni, față de Dumnezeu, față de propria mamă, față de propriul copil. Joe este o damnată postmodernă care pune în locul lui Dumnezeu sexul și face din el centrul pivotal al existenței sale. Neîmplinirea ei este absolută. Când este dezamăgită în căutarea spre împlinirea de sine prin sex se auto-pedepsește, recurge la auto-flagelare ca ultim demers al găsirii plăcerii prin durere, se auto-detașează de tot ceea ce ar umaniza-o, luată prizioneră a unor obligații, copilul și soțul. Determinarea ei de a parcurge acest drum este însă fascinantă, lipsa ei aproape totală de remușcări: ea proclamă, la un moment dat, că este mândră de nimfomania ei și că subjugarea ei absolută față de cerințele sexuale ale propriului corp este un blazon, pe care îl poartă orgolioasă. Ea nu are niciun scrupul în a obține ceea ce dorește, strict ceea ce dorește, iar iubirea și acceptarea celorlalți nu se află printre dorințele ei. Modul în care Lars von Trier deconstruiește minuțios și lung portretul egoistului absolut, al narcisiacului îmbătat de propria ființă, din care nu se poate smulge pentru a trăi măcar o secundă în afara dorințelor sale este devastator. Aparenta fragilitate a lui Joe ne poate induce în eroare și să o compătimim cumva, însă este palpabil că ea va cădea, că întreaga ei viață reprezintă doar o continuă cădere. Întâlnirea ei cu Seligman – un alt tip de narcisist, cel intelectual, care se refugiază în lecturi sofisticate, referințe erudite, interpretări inedite, care ne expune un ”umanism” afabil până aproape de sfârșit – este extrem de bine concepută de către von Trier, aș spune aproape diabolic.

Lars von Trier nu pare a avea nicio milă, nicio empatie pentru personajele sale. Toate personajele, fără excepție, sunt profund viciate, în grade mai mici sau mai mari, dar nu există răscumpărare a păcatelor, remușcare, catharsis, iertare, nimic. Aceste personaje sunt absolut singure pe lume. Plimbările lungi în care o vedem pe solitara Joe ne indică de la început acest lucru; imaginea copacului strâmb pe o culme de deal este simbolică prin ea însăși pentru întreg filmul și întreg universul descris de von Trier.

Pe lângă refuzul căinței, von Trier expune și refuzul societății față de marginalii săi: Joe, la fel ca pupila ei, fiica unor criminali, o înlocuitoare precoce și violentă în riscanta meserie pe care o va urma Joe la un moment dat, sunt marginalii societății, condamnați de la naștere, fără șansa reală de a se integra vreodată. Răceala mamei lui Joe, care pare o frigidă încremenită în ura față de propriul soț, o transformă pe Joe în opusul acesteia. Oamenii cu care Joe se va intersecta ulterior nu fac decât să-i confirme și să-i întărească opțiunea; un șit nesfârșit de bărbați slabi, incapabili să se controleze, de bărbați indiferenți, anoști și lași. Ea nu va fi capabilă niciodată să iubească, pe nimeni și, în contextul acesta, pare să spună von Trier, o putem, cu adevărat, condamna?! O societate de-masculinizată și redusă la sex, la căutarea sexului și satisfacerea dorințelor celor mai ascunse, în afara relației de cuplu, este evident pusă sub lupa lui von Trier. Niciun bărbat nu-i rezistă tinerei Joe, deși unul are trei copii minori, iar altul o soție care îl așteaptă drăgăstoasă. Sexul este ieftin și la îndemână, fără complicații, rece, un sport competitiv, cine se va culca cu mai mulți bărbați într-o călătorie cu trenul. Dragostea este o complicație inutilă și va fi evitată cu orice preț.
Așadar, singurul obiect al iubirii lui Joe va fi propriul corp, în forma denaturată, mutilantă, mecanică și auto-devoratoare a sexului excesiv. Joe este o ființă eminamente amorală, care nu poate empatiza decât cu propria ei durere, care nu are reperele filosofico-intelectuale ale lui Seligman care să o ajute întrucâtva să găsească ieșirea din tunelul fără lumină la capăt în care s-a aruncat singură.

În cele din urmă, acestea nu îl ajută nici pe Seligman, pentru că instinctele îndelung cenzurate vor distruge ”umanismul” îndelung cultivat prin lecturi, iar Joe pare că deja știe asta și nu empatizează. Lumea lui Lars van Trier în Nimfomana este o lume în dezechilibru, o lume fără repere, care care este înnebunită de următoarea senzație tare care să-i dezmorțească indiferența profundă, apatia totală și lipsa de empatie, chiar cu prețul unor umilințe pe care orice ființă rațională le-ar respinge; este o lume fără Dumnezeu, goală, gri, înnebunită de vid, tragică. E o lume fără speranță, în care posibilitatea unei resurecții este imposibilă, în care rămâne doar căderea în abis și conștiința acestei căderi, așadar asumată. O lume care urăște și care se urăște nu poate produce decât monștri. Deconstrucția sexului ca forță a auto-distrugerii propusă de Lars von Trier în Nimfomana este, în acest sens, opera unui geniu.