“ Morfina” este unul dintre acele texte în care geniul lui Bulgakov ia înfăţişarea, teribilă şi clinică,a scalpelului de chirurg. Educaţia medicală este, în acest context, vocaţia ce potenţează înclinaţia către explorarea abisului. Spaţiul tulbure de dincolo de epiderma lumii este înfăţişat fără ezitare, în fraze sincopate şi halucinate. În literatura rusă, doar enigmaticul “ Roman al cocainei”, scris de cel care a ales drept pseudonim pentru eternitate numele de M. Agheev, mai deţine aceeaşi calitate unică a observaţiei şi aceeaşi putere a ochiului de a pătrunde în întunericul bântuit de droguri şi de demoni.
Simbolic, “ Morfina“ lui Bulgakov este o relatare despre aceiaşi ani în care familia Turbinilor este confruntată cu vântul Apocalipsei. De această dată, însă, aluziile istorice sunt minime, iar textul se închide către sine, fascinat de hăul pe care literatura îl cartografiază. În universul ( aparent) securizat al doctorului Bomgard, mărginit de limpezimea luminii electrice şi de siguranţa unei rutine birocratice, stihiile anilor 1917/1918 sunt un ecou îndepărtat. Este ca şi cum Bomgard ar fi în adâncul unei mări, departe de suprafaţa valurilor brăzdate de furtună.Ceea ce schimbă echilibrul acestei vieţi burgheze în miezul Revoluţiei este apariţia spectrului care îşi spune taina,prin intermediul jurnalului său. Doctorul Poleakov irumpe în viaţa lui Bomgard, destabilizând un edificiu destinat să ţină departe vuietul lumii. Sinuciderea lui Poleakov este semnul intrării în infrarealitatea pe care o modelează viciul şi pasiunea thanatică.
Jurnalul pe care Poleakov îl transmite legatarului său evocă curajul suicidar al personajelor lui Dostoievski sau Leonid Andreev. Oglinda pe care o pune în faţa existenţei sale Poleakov nu este însă una colorată teologic. Dumnezeu este absent din acest spaţiu guvernat de tectonica disperării şi a golirii de sine. Istoria întâlnirii unui medic de ţară cu morfina este istoria coborârii în iad, o istorie din care tonurile moralizatoare lipsesc, iar vocile care ajung până la Bomgard sunt cele lipsite de speranţă ale damnaţilor din infernul dantesc.
Depoziţia lui Poleakov este nudă, telegrafică, fluidă şi fidelă. Zilele sunt încadrate prin câteva notaţii, dincolo de care se poate întrevedea abisul spre care este atras medicul, irepresibil. Cu o jumătate de secol înainte de experimentele lui Burroughs, Bulgakov este un scafandru ce atinge fundul acestui ocean luminat de cristalele demonice. Umanitatea se metamorfozează într-o pastă informă, animată doar de atracţia animalică pentru substanţa ce îi alimentează propria descompunere. Tablourile lui Bulgakov au cromatica disperată a lui Munch. Senzaţiile sunt multiplicate, simţurile au o acuitate dureroasă, halucinaţiile îl absorb în vârtejul lor.Moralitatea diurnă este suspendată. Examinarea acestei agonii cotidiene rămâne nucleul textului lui Bulgakov.
Cu o tăietură expresionistă, atonală pe alocuri, depoziţia lui Poleakov este confesiunea unui spirit care posedă luciditatea luciferică comună persnajelor lui Andreev. Sinuciderea este singurul capăt de linie imagimabil. Capcana în care Poleakov este prins este circulară,etanşă şi teribilă. Din jurnalul lui Poleakov, Bomgard este confruntate cu efigia de meduză a ororii. Trăsăturile se unesc într-un portret insuportabil şi atroce. Romanul morfinei scris de Bulgakov deţine timbrul profetic al capodoperei.
