Andrei Oişteanu, “Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură”, (2)

Sinuciderea lui Odobescu: supradoză de morfină

La sfârşitul secolului al XIX-lea, morfinomania se răspândeşte în saloanele pariziene şi berlineze, în mediile artistice şi boeme. Din remediu psihiatric miraculos, morfina devine drog. Marile oraşe româneşti nu au rămas neatinse de acest nărav. Doctorul Nicolae Leon povesteşte despre utilizarea morfinei în cercurile mondene ale Iaşiului anilor 1880 – vezi în volumul său de memorii (Note şi amintiri, 1933), capitolul „În societatea unor morfinomane din Iaşi”. La rândul ei, referindu-se în Amintiri la modul cum chefuiau noii ciocoi ai Moldovei, Maria Cantacuzino vorbeşte despre abuzul de alcool, morfină şi cocaină : “În nopţile biblice şi în dimineţile limpezi specifice Moldovei, şimiul [= shimmy], foxtrotul, cocteilurile, morfina, cocaina şi tot ce urmează după ele, fac ravagii cu insolenţa sfruntată caracteristică parvenitului”.

no images were found

În literatura română, una dintre victimele morfinomaniei a fost Alexandru Odobescu. Un doctor parizian i a prescris un tratament antinevralgic cu morfină. O gută rebelă, tratată cu morfină, scrie Nicolae Manolescu, „stă la originea groaznicului viciu”. Odobescu se plângea şi de nevralgii reumatice : „Am o durere reumatică insuportabilă deasupra sânului drept – scria el în 1889. Sunt nişte junghiuri ascuţite care mă chinuie fără încetare”. Fiind prea multe, remediile pe care şi le administra devin „spurcăciuni”: „Sunt încă tare ostenit de chininele, morfinele, antipirinele şi alte spurcăciuni înghiţite în boala mea”, îi scria Odobescu lui Simion Mehedinţi în martie 1894.

Din bogata cores¬pondenţă ţinută în franceză cu soţia sa Alexandra (Saşa) Prejbeanu (fiica lui Pavel Kiseleff), unele scrisori, cele foarte intime, însemnate cu formula „pour toi”, au fost în general distruse de ei. Aceasta a fost înţelegerea dintre soţi. Într o astfel de epistolă din anii 1880, care s a păstrat în pofida faptului că pe ea scria „pour toi seule”, Odobescu îi trimitea Saşei (care se întorcea din Rusia) un mesaj în care actul erotic era asociat cu cel narcotic : „Nu de durere vreau să te aud gemând şi să te simt contorsionată în prima zi a revenirii tale aici. Eu nu sunt morfina, ci ceva mult mai bun, care va servi la injecţii şi, pentru a le face, există gata pregătit un ac frumos şi gros, care te va penetra, nu mai puţin ca morfina. El te aşteaptă cu o vie nerăbdare”. Avea dreptate Emil Cioran să scrie undeva că “adevărul despre autor se află în corespondenţa, nu în opera sa”.

Mircea Cărtărescu se arăta indignat de „biografiile şablonizate şi falsificate ale scriitorilor români, având „sentimentul că ţi se vinde o butaforie” când se vorbeşte, de pildă, despre „olimpianismul lui Odobescu”, „fără să se sufle o vorbă despre sinuciderea lui din dra¬goste şi despre morfinomania sa”. Nu ştim cu exactitate adevăratul motiv al sinuciderii lui Odobescu. O combinaţie nefericită de încurcături financiare şi probleme sentimentale. Femeia pe care a iubit o în ultimii ani din viaţă a fost Hortensia Racoviţă (1864 1953), nepoata baronului moldovean Keminger de Lippa. Femeia fatală („femeia pe care o dumnezeiam”, cum spunea Odobescu) era mai tânără cu treizeci de ani decât savantul arheolog.. Ea a refuzat să se căsătorească cu „amantul ridicul şi batjocorit”, cum îl descrie I.L. Caragiale, cu „amantul bătrân”, cum îl descrie G. Călinescu. Într o ultimă depeşă, scrisă înaintea sin¬uciderii, el îi mărturisea prietenului Anghel Demetriescu că iubita i a fost „adevăra¬tul mor¬mânt al inte¬ligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii”, făcându l să cedeze în faţa „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor”. I.L. Caragiale a relatat în presă frământările erotice din ultimii cinci ani din viaţa lui Odobescu (Gazeta poporului, 16 17 noiembrie 1895). Sursa lui a fost un prieten comun, al cărui nume drama¬turgul nu a vrut să l dezvăluie. Abia Şerban Cioculescu a stabilit identitatea „amicului” : Anghel Demetriescu.

Odobescu a decis să se sinucidă în casa lui din Bucureşti, în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, la vârsta de şaizeci şi unu de ani. Încercarea a fost însă ratată. Caragiale a descris această scenă macabră : „Ajuns acasă, Odobescu scrise câteva scri¬sori ; apoi luă o doză forte de laudanum. Rezultatul acestei prime încercări [de sinucidere] fu la timp combătut ; îngrijirile îngerului păzitor [= soţia sa] îl scăpară de data aceasta”. În privinţa sinuciderii propriu¬ zise, Caragiale nu ne spune nimic, considerând că „amă¬nuntele [sunt] deja destul de bine cunoscute în privinţa ultimelor momente ale nenoro¬citului erou”.

La prima încercare de sinucidere, ca să fie sigur de efectul letal, Odobescu a ingerat o doză mare (70 g) de opiaceu. „Zece cai de le aş fi dat 70 gr. de laudanum – a comentat ulterior dr. Măldărescu – şi pe toţi îi omoram.” Efectul a fost paradoxal. Tocmai pentru că doza înghiţită de savant a fost atât de mare, organismul a regurgitat o. Episodul a fost descris, în jurnalul său, de un tânăr discipol al savan¬tului, istoricul Teohari Antonescu : „Odobescu s a sinucis. Ceea ce pot şti exact asupra lucrului e următorul : înainte încă de concurs îmi spunea el : «dacă n aş avea concursul tău m aş omorî, aşa sunt de necăjit în familie». Peste două zile a luat 70 grame de laudanum şi fiindcă medicamentul era foarte tarel a vărsat tot. A plâns doamna Odobescu, s a rugat de el şi astfel a luat contra otravă şi a scăpat. Când am fost la el şi i am cerut să facă ceva pentru mine, doamna îmi spunea că a avut dispepsie, că limba i se umflase, că nu poate vorbi deloc şi nu simte. După prima încercare [de sin¬ucidere] el s a făcut bine. Sub imboldul lui, doamna [Odobescu] a chemat pe mama Racoviceoaiei [= mama Hortensiei], profesoara, directoarea de la şcoala de fete, externat, şi a rugat o să primească pe Odobescu de ginere că ea, femeia legitimă, va cere divorţul şi va lăsa stăpână absolută pe Racoviceoaia. Mahalagioaica a făcut gură, că a dezonorat «scârnavul bătrân» pe fată, că e corupt, un stricat – gura ei a fost aşa de mare că Odobescu a auzit de unde era şi a intrat în odaie. Probabil o fi fost ceartă. Odobescu venind cu ultima speranţă de a pune mâna pe femeia asta, [Hortensia] Racoviţă, pe care o iubea, s a stins, s a prefăcut că e vindecat de orişice iubire şi ca semn de vindecare i a spus doamnei Odobescu să se ducă liniştită la Curtea de Argeş, că el nici nu se mai gândeşte deloc la «femeia infamă şi ingrată». Doamna Odobescu a ascultat şi seara primeşte telegramă din Bucureşti că Odobescu e în agonie. Când a ajuns în [str.] Cuza Vodă el era mort”.

Andrei Oişteanu, “ Narcotice în cultura română.Istorie, religie şi literatură’, editura Polirom, Iaşi, 2014

Până la urmă, Odobescu s a sinucis pe 8 noiembrie 1895 (va muri după o agonie de două zile), injectân¬du şi o supra¬doză de morfină. De data aceasta, el şi a luat toate măsurile de precauţie. Pentru a procura o cantitate letală de morfină, a recurs la un truc ieftin. „Introducând pe rând doi medici pe intrări deosebite [ale casei] – scrie G. Călinescu –, acest erou de roman sentimental colectă o suficientă doză de morfină şi se sinucise”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *