Obișnuiam să fac lucrurile fără să revin asupra lor. Nu ar fi stârnit o dramă uitarea înapoi, dar ce sens ar fi putut să aibă câtă vreme investisem deja timp pentru ele? Țineam lucruri destul de mult lângă mine, iar când le dădeam din preajmă, era pentru totdeauna. Mai rău e faptul că așa obișnuiam să fac și cu oamenii. Unii ar numi asta conservatorism. Cred că, în termeni mai eleganți, e o formă meschină de a vorbi despre progres, chiar și în termeni afectivi. Mai târziu, mi-am dat seama că exercițiul corelat de a da și a păstra nu era nimic altceva decât o formă de a pune prețul corect pe timp. Nu pe oameni. Nu pe întâmplări. Fair enough. Sau cel puțin la prima vedere.
Ori de câte ori aveam ocazia, fugeam de cărțile cu comori de înțelepciune. Sfaturi scrise în regim de bullets, toate prohibițiile și profețiile populare care începeau cu să nu… sau dacă cumva… Aveam și eu ipotezele mele. Cu celelalte mă îndeletnicisem suficient la recitalurile copilăriei, când eram siliți să îngurgităm o cărțulie de proverbe și zicători pe de rost și să le dăm pe goarnă, pe cât posibil cu intonație și sub presiunea timpului (căci tot la el ajungem), fără să fi trăit nici măcar jumătate din ce era acolo. Nici măcar un sfert. Sau o pagină. Dar era felul școlii de a mustra paideic zvâcuri de om prost și din când în când, de a ne pune memoria la lucru într-un travaliu presupus mnemotehnic. O mare bagatelă curriculară, firește, o amintire nepăguboasă dar uneori hilară pentru noi, o lecție lungă pentru vremea de atunci. Dar și astea se întâmplaseră tot în timp. Preferam să citesc ceva care nu arunca sapiențialitatea- fie ea și populară- în mici românisme selectate, culese și îngrijite. Aveam pofte de vorbe pentru sufletul meu? Citeam Seneca.
Toate poveștile astea sunt din vremurile de atunci, de când nu aveam habar nici de filosofia cu note de subsol, nici de ce înseamnă ea în plan academic. Dar citeam pe (ne)săturate, uneori izolat de orice exegeză. Citeam pentru că ceva de acolo făcea o cazuistică sentimentală bună cu convingerile mele. Și era de ajuns. Mi-aduc aminte de un pasaj peste care dădusem complet din întâmplare zilele trecute, lucrând pentru o conferință: Dacă ai vrea să iei seama, cea mai mare parte din viață ne-o pierdem făcând răul, o mare parte dintr-însă nefăcând nimic și viața toată, făcând altceva decât ce trebuie. Am continuat să citesc, pentru că nu poți să lași rânduri ca astea dospite într-o privire de-o pagină. La vreo douăzeci de foi distanță, dintre Scrisorile către Lucilius, ieșea la iveală mica mea dramă: Retrage-te cât poți în tine. Trăiește în mijlocul celor care te pot face mai bun, înconjoară-te de cei pe care îi poți face mai buni. Sunt lucruri care merg împreună: învățând pe alții, oamenii învață ei înșiși. N-ai de ce să ieși în lume din dorința de a-ți arăta talentul prin lecturi publice sau conferințe. Aș zice s-o faci, dacă spiritul ți-ar fi pe măsura acestei gloate. Nici unul dintr-înșii nu te-ar putea pricepe, cel mult unul sau doi să fie, dar și pe aceștia ar trebui să-i formezi și să-i pregătești tu, ca să te înțeleagă.
E vina noastră pentru dorința de a avea o zi de 48 de h, nu de 24. Nu e vina sistemului că ne sufocăm de conferințe și de poveri ISI, de altfel mici delicii deseori incluse în carta vieții prin negocieri de precupeți academici. E un sistem hand-made, culpa e a noastră. Nu e vina nimănui că avem o agendă pentru iubiri, atunci când pare să bată gongul, și e timpul, timpul pe care nu-l avem. E culpa încrederii în mitemele și perlele de înțelepciune care și-au trăit viața după tradiții, nu după întâmplări. Nu e vina secolului ticsit de pâine și circ că citim uneori editoriale scrise la comandă, pentru că dicteul automat a renunțat de multă vreme să mai fie o problemă de conștiință. E vina noastră, că spunem celorlalți, din diplomații eșuate sau grave mustrări de sine, doar ce vor să audă. Acest personal colectiv, al nostru, e destul de anemiat. Totul este pus în termenii propriei persoane. Eu. E vina mea. O culpă purtată, poate în ochii unora cu mândrie, pentru iluzia de a fi făcut altceva decât ceea ce trebuie și prea mult din cele potrivite cu deplinătate, la locul nepotrivit sau lângă persoanele inoportune. A la Seneca.
Până una alta, mă întorc la scris. O să îmi încep prelegerea de la conferință exact așa, cu motto-ul de mai sus: N-ai de ce să ieși în lume din dorința de a-ți arăta talentul prin lecturi publice sau conferințe. Aș zice s-o faci, dacă spiritul ți-ar fi pe măsura acestei gloate…
Sunt sigură că cel puțin partea asta, o să fie înțeleasă de toată lumea. Deși e păcat, s-ar putea ca problema notelor de subsol să fie doar a mea.