Avem timp. Dar când să facem şi asta, murim

Eu nu cred în băieţi răi şi oameni de treabă, cu tot atâta putere cu cât sunt convinsă că fiecare în parte poartă în sufletul său o sămânţă bună. Din când în când însă, rătăcind între cele două avatare, unii se gândesc la ceea ce stă dincolo de bine şi de rău, împărţind apele, şi la rândul lor, semenii, în două branşe morale. Instrumentalizând etichete, scăzând caractere pentru a aduna notorietăţi construite folcloric, cei care absolutizează realitatea imediată între alb şi negru, între bine şi rău, zidesc un univers social autist. După morala ei, aceasta este lumea a treia, în sensul cel mai nobil şi pur al cuvântului, ba chiar al ierarhiilor întoarse.

Să o luăm pas cu pas. Am mai spus-o şi cu alte ocazii: eu cred că am pierdut rațiunea binelui și a răului. Asta înseamnă să trăiești la întâmplare. E istoria posomorâtă a lumii în care chiar crezi că e timpul să trăieşti astfel, că binele şi răul se confundă.  Dar şarada micii dezumanizări a început demult, vorba lui Paler, încă din ziua în care credeam că „mai avem timp” să facem tot ceea ce lăsa pământul cu putinţă să se întâmple până la asta.

Priviţi în jur. O să mă slujesc de poemul scriitorului Paler, pentru a da frâu condeiului întru zidirea tuturor celor începute mai sus, doar pentru că astăzi mi se pare ca e singura zi nimerită pentru rândurile sale.

„Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
Să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
Să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine”

Mă iert, dar nu mă uit. Asta, poate pentru că nu am ajuns încă la vrednicia de a vedea în mine imaginea aproapelui meu, deşi raţional cred pe deplin întru aceasta, ba chiar o povestesc, cu convingere, în termeni de « alteritate », celor care îmi împărtăşesc meseria. E un lucru barbar : să trăieşti cu sine fără a putea trăi până la capăt cu Celălalt. Avem o cruce.

Cu toate astea,

“avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.”

Am devenit un proiectant. Ca totul să îşi capete o şarmantă alură de amuzament şi autoironie, uneori cu apucături fine, pot să proiectez orice, mai puţin cele mai ascunse dorinţe ale mele în realitate. Sunt dosarul de la capătul numelui meu, birocratul care fuge cu dosarul în dinţi ca un trubadur inert, fiinţa pe care în curând nu o să o mai numească destinul, ci CV-ul, stihia cu titluri, cronica de viaţă cuprinsă în granturi, conferinţe şi articole de o şchioapă. Cu toţii suferim de fapt la rubrica « implementare », dar ne sufocăm oamenii dragi de lângă noi cu « analiza de nevoi », cu iubirile de împrumut, cu promisiunile încălcate, cu trecerea dincolo de prohibit, chiar dacă nu era un scop în sine. Uneori, ne hrănim cu toate acestea cât să scriem. Un lucru e cert : am timp să citesc şi să scriu, e zvâcul meu de căpătâi, dar niciodată nu am regretat ce am scris. Pentru că într-un fel bizar, dacă n-aş mai avea timp, aş face aceleaşi lucruri de la capăt, fără niciun pic de zbucium. Într-un fel, mă gândesc că am scăpat, pentru o vreme, de ispita de a trăi la întâmplare.

Dincolo de toate,

“Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Cand să facem şi asta – murim.
 

Nu am suflet de celofan. Nu mă uit, îi iert pe ceilalţi, şi cu toate astea, ecuaţia mea omenească, prea omenească, dă cu rest : mereu rămâne o culpă în picioare, una care cască hăul în care dansăm cu toţii mecanic, chiar şi după ce muzica s-a oprit. Realitatea e simplă : niciodată, pentru întâmplările cruciale, nu e suficient timp. Avem timp doar pentru a trăi la întâmplare. Din cauza asta, trăiesc cu ochii pe ceas

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *