Dacă aţi fi călătorit în jurul globului în anul 1411, aţi fi fost probabil impresionaţi de calitatea vieţii în civilizaţiile orientale. Oraşul Interzis se afla în construcţie în Beijing, în perioada Ming, în timp ce Marele Canal era redeschis şi îmbunătăţit pentru navigaţie; în Orientul Apropiat, otomanii încercuiau Constantinopolul, pe care urmau să-l cucerească în 1453. Imperiul Bizantin îşi trăia ultimele clipe. În 1405, moartea războinicului Timur (Tamerlan) îndepărtase ameninţarea recurentă a hoardelor invadatoare ucigaşe din Asia Centrală – antiteza civilizaţiei. Dar pentru împăratul Chinei, Yongle, şi pentru sultanul otoman Murad al II‑lea viitorul era luminos.
În schimb, Europa de Vest părea, în 1411, o provincie înapoiată şi mizeră, ce încerca să‑şi revină în urma ravagiilor făcute de Marea Ciumă – care îi redusese populaţia la jumătate între 1347 şi 1351 – şi era încă puternic lovită de igiena precară şi de războaiele nesfârşite. În Anglia, pe tron se afla regele lepros Henric al IV-lea, care reuşise să-l răstoarne şi să‑l ucidă pe ghinionistul Richard al II-lea. Franţa era prinsă în războiul intern dintre adepţii ducelui de Burgundia şi cei ai ducelui de Orléans. Războiul de o sută de ani între francezi şi englezi tocmai se reaprinsese. Nici celelalte regate războinice din Europa Occidentală – Aragon, Castilia, Navarra, Portugalia şi Scoţia – nu o duceau mai bine. În Granada, conducătorii erau tot musulmani. Regele Scoţiei, Iacob I, era ţinut prizonier în Anglia, după ce fusese capturat de piraţii englezi. Părţile cele mai prospere ale Europei erau oraşele-state din nordul Italiei: Florenţa, Genova, Pisa, Siena şi Veneţia. Cât despre America de Nord, aceasta era, în secolul al XV-lea, o sălbăticie anarhică în comparaţie cu tărâmurile aztecilor, populaţiei maya şi incaşilor din America Centrală şi de Sud, care deţineau temple monumentale şi şosele înalte. La capătul călătoriei dumneavoastră în jurul lumii, ideea că Vestul va ajunge să domine restul lumii timp de peste jumătate de mileniu vi s-ar fi părut o fantezie nebunească.
Şi totuşi, asta s-a întâmplat.
Din cine ştie ce motive, odată cu sfârşitul secolului al XV-lea, micile state ale Europei de Vest, cu limbile lor bastarde ale latinei (şi parţial ale limbii greceşti), cu religia lor derivată din învăţăturile unui evreu din Nazaret şi cu inteligenţa lor îndatorată matematicii, astronomiei şi tehnologiei orientale, au reuşit să creeze o civilizaţie capabilă nu doar să cucerească marile imperii orientale şi să subjuge Africa, Americile şi Australasia, dar şi să convertească popoarele din toată lumea la modul occidental de viaţă – o convertire realizată mai mult cu ajutorul cuvântului decât cu al sabiei.
Unii susţin că toate civilizaţiile sunt, într-un fel, egale şi că Vestul nu se poate pretinde superior, de exemplu, faţă de Estul Eurasiei. Acest relativism este absurd. Nici o altă civilizaţie înaintea Occidentului nu a atins vreodată o asemenea putere de dominaţie. În anul 1500, viitoarele imperii ale Europei stăpâneau 5% din suprafaţa Pământului şi cel mult 16% din populaţia acestuia. În 1913, unsprezece imperii occidentale controlau aproape trei cincimi din tot teritoriul şi populaţia globului şi aproape trei sferturi (74%) din producţia economică globală. Speranţa de viaţă medie în Anglia era de aproape două ori mai mare decât cea din India. Standardele superioare de viaţă din Vest se reflectau în dieta mai bună, inclusiv a muncitorilor agricoli, şi în statura mai înaltă, chiar a soldaţilor obişnuiţi sau a deţinuţilor. Aşa cum am văzut, civilizaţia înseamnă oraşe. Şi din acest punct de vedere, Vestul a fost la înălţime. În 1500, din câte ştim acum, cel mai mare oraş din lume era Beijingul, cu o populaţie între 600.000 şi 700.000 de locuitori. Din cele zece oraşe mari ale lumii de atunci doar unul – Parisul – era european, iar populaţia sa era mai mică de 200.000 de locuitori. Londra avea, probabil, 50.000 de locuitori. Şi în Africa de Nord şi America de Sud procentul urbanizării era mai mare decât în Europa. Însă până în 1900 avusese loc o răsturnare spectaculoasă de situaţie. Doar unul dintre cele mai mari zece oraşe ale lumii nu era european, şi acesta era Tokyo. Cu o populaţie de aproximativ 6,5 milioane, Londra era un megalopolis global. Iar dominaţia Occidentului nu s-a încheiat odată cu declinul şi prăbuşirea imperiilor europene. Ascensiunea Statelor Unite a făcut ca discrepanţa dintre Vest şi Est să se adâncească şi mai mult. În 1990, americanul mediu era de şaptezeci şi trei de ori mai bogat decât chinezul de rând.
În plus, în a doua jumătate a secolului XX a devenit clar că singurul mod de a reduce distanţa tot mai mare faţă de veniturile europenilor era ca societăţile estice să urmeze exemplul Japoniei şi să adopte unele (deşi nu toate) dintre instituţiile şi modurile de lucru ale occidentalilor. Ca urmare, civilizaţia vestică a devenit un şablon după care tot restul lumii aspira să se organizeze.
<strong>Niall Ferguson, Civilizația . Vestul și Restul Polirom,
Traducere de Doris Mironescu şi Andreea Mironescu
editura Polirom, 2011
