Ce ne trebuie în percepţia imediată a muzicii? O apetenţă către sunet, o dispoziţie afectivă, curiozitate, imaginaţie? Desigur! Toate acestea sunt necesare şi mai mult… trebuie să ne debarasăm de orice prejudecată, trebuie să ne deschidem către nou, către universalitatea ontologică muzicală! Această deschidere o numim kairos, ori oportunitate. Mesajul muzical nu poate fi perceput fără ca noi, conştienţi fiind, să îl binevenim.
Psihologia modernă ne spune că prima reacţie naturală a omului faţă de nou este repulsia, frica de necunoscut şi de lipsa convenţionalului. De unde şi paradoxul muzicii: o artă care se află într-o continuuă schimbare, care se înnoieşte odată cu omenirea în funcţie de conjunctura socială, de tehnicile ştiinţifice actuale. Ea trebuie să transmită un mesaj care suprimă prin însăşi conţinutul său această tendinţă umană de negare.
Un mic exemplu: premiera Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven a fost un dezastru; Beethoven a fost huiduit, sacoul său verde (aparent un tabuu în secolul XIX) a primit mai multă atenţie în ziarele locale decât lucrarea în sine. Mai târziu aceaşi muzică era declarată ştanţa viitoarei creaţii muzicale umane, iar Oda Bucuriei a ajuns imnul civilizaţiei Europene. Deci imperativul perceperii muzicii de calitate este kairos-ul, oportunitatea – deschiderea noastră către muzica societăţii noastre şi către creaţia muzicală contemporană.
La începutul sec XX muzica savantă avea, grosso modo, două direcţii – una de natură conservatoare şi una de natură inovatoare. În categoria celei conservatoare se înscriu: neoclasicii (ce foloseau surse vechi muzicale în conjuncturi tehnice noi) şi neo- şi post-romanticii (cei ce nu s-au putut descotorosi de tendinţele muzicii Wagneriene). Categoria inovatoare cuprinde : serialiştii (compozitori ce scriau folosind o serie de sunete ce nu aveau legătură unul cu altul), atonaliştii (compozitori ce negau muzica de până atunci) şi experimentaliştii (muzică micro-tonală, muzică concretă, ş.m.d.p). Vom discuta despre fiecare în parte, în detaliu, în articolele ce vor urma.
Astăzi ne vom apropia de un conservator (un soi de neoclasic), un geniu muzical şi un deschizător de drumuri în materie de balet: Igor Stravinski şi al său Sacre du Printemps. O muzică cu inspiraţie mitologică slavă, unde, în sărbătoarea primăverii, o tânără era sacrificată, prin dans, pământului, într-un delir fantastic. Atmosfera acestui ritual seamănă cu baccanalele , sărbătorile greceşti ale zeului Bachus, unde dansurile orgiastice şi transa revelatoare jucau un rol cheie. Această atmosferă este invocată de Stravinski prin repetiţie melodică obsesivă, ritmuri ostinate cu accente neregulate, demonice, şi suprapuneri verticale ale acestora.
De multe ori muzica acestui balet capătă nuanţe macabre şi oximoronice prin asocieri muzicale de tendinţe opuse – spre exemplu o melodie diafană urmată imediat de o explozie în ritmuri rituale. Lucrarea a fost scrisă pentru Sergei Diaghilev şi a avut premieră în 1913 la Paris unde în pofida unor probleme minore a avut un success total.
Actualmente Sacre du Printemps este considerată o bijuterie culturală şi cea mai bună lucrare orchestrală a secolului XX.
Sunteti bun să precizați pe ce surse vă bazați afirmația că Beethoven a fost huiduit la premiera Simfoniei IX?
În „Beethoven Symphony No. 9”, Nicholas Cook citează cronica vremii din Theater-Zeitung: ‘The public received the musical hero with the utmost respect and sympathy, listened to his wonderful, gigantic creations with the most absorbed attention and broke out in jubilant applause, often during sections, and repeatedly at the end of them.’
Pe cât de mult mi-ar plăcea să văd un public ce răspunde la muzică nouă DOAR cu ovaţii şi extaz, mă tem că realitatea istorică este alta. În primul rănd, a te agăţa de analiza unui singur muzicolog care citează, din simpatie şi respect doar ceea ce vrea să audă, nu e tocmai punctul cel mai solid de construirea unei critici. Atmosfera din teatrele secolului XIX, nu era una de eleganţă debordantă. Oamenii căutau, ca şi în secolul nostru o scăpare, divertisment. Vedeţi, cu pardon, nu toţi erau dintre cei mai cizelaţi. Astfel unele gazete nu au scris tocmai ceea ce citează domnul Cook. Eu nu am precizat daca s-a huiduit mereu ori că nu ar fi fost aplaudat. Dar au existat oameni care, speriaţi de imensitatea creaţiei lui, au aruncat câteva strigăte de dezaprobare, deci au huiduit. Poate că găseasu lucrarea uşor cam „excentrică” ori „criptică” ori poate „creaţia unui compozitor surd şi obosit” (Oxford Companion to Music ed. 1955 şi Cambridge Music Handbook 1993) Un alt critic era Verdi, care spunea că scriitura corală este sub-standard (scrisoarea către Clarina Maffei 1878). Scena în sine mi-a fost prezentată într-un curs de Istoria Muzicii de un stimat şi în mai multe rănduri publicat profesor. Eu unul nu am ţinut să îi verific sursele. Este fie în Istoria Muzicii – de Gruber (3 volume), ori în Istoria Muzicii Universale – Ed. uniunii Compozitorilor. Respectele mele.