Haina vrăjită sau despre jocurile lui Dino Buzzati

Scriitura lui Dino Buzzati este, asemeni picturii lui Giorgio de Chirico sau Rene Magritte, o experienţă a insolitului şi neaşteptatului. Lumina realului încetează să mai aibă consistenţa obişnuită, de vreme ce sorii care îi luminează paginile sunt mişcaţi de energia unei imaginaţii ce adoră să se inventeze geometrii imposibile şi să contemple jocul ciudat al condiţiei umane. Arta lui Buzzati este precum poarta anodină ce face trecerea dinspre Milano către infern: o dată deschisă, ea face să pătrundă în realitate un aer neliniştitor al metamorfozelor.

Claviatura lui Buzzati este cu mult mai vastă şi mai nuanţată decât ar putea intui cei ce îl privesc pe scriitor doar prin lentilele “ Deşertului tătarilor”. Până la un punct, în capodopera sa se poate distinge acel timbru al introspecţiei ce îi acordă lui Buzzati poziţia de cronicar al solitudinii şi morţii. Înfruntarea cu moartea în lumea încremenită şi stearpă a fortului este semnul că umanitatea are întotdeauna de confruntat demonii care stau în umbră. Dincolo de aşteptare, dincolo de geografia lunară a întinsului fără de capăt, Drogo este absorbit în acest vârtej de zile şi de nopţi.Căci timpul este fratele geamăn al morţii şi prezenţa care pluteşte deasupra câmpiilor şi munţilor ce închipuie arta lui Buzzati.

Înrudită cu moartea şi cu timpul este şi forţa tulbure a iubirii ce inundă “ Marele portret”. În edificiul ciclopic pe care l-a născut, cu energia demonică a finţei posedate, Endriade a închis rătăcirea şi păcatul fiinţei pierdute. Roman încărcat de miresmele decadentismului şi ale romantismului gotic, textul lui Buzzati face să se audă acest cântec mecanic, sintetic şi ucigaş al dragostei transformate în beton şi circuite electrice. Incantaţiile lui Endriade, adresate colosului închis între munţi, sunt încercările de a traversa acest teritoriu care separă pe vii de cei morţi. Replică a Laurei, automatul gigantic este menit să retrezească furtunile ce bântuie mintea geniului, iar moartea Laurei este şi moartea lui Endriade. Din suita de voci şi de amintiri nu mai rămâne decât înşiruirea de sinapse. Scânteia sădită de demiurg a dispărut, pentru vecie.

Prozele scurte ale lui Buzzati rafinează aceste ipoteze ale artei sale. Fantasticul lui Buzzati este unul pe muche de cuţit- în spatele stranietăţii se întrevede judecata unui moralist, iar jocurile imaginii sunt hrănite de conştiinţa finitudinii şi a singurătăţii. Creator de mituri, Buzzati este un argonaut ce nu încetează să plutească pe aceste mări străjuite de umbrele universului nostru. Atingerea sa este vrăjită, iar vraja aceasta are darul de a exacerba trăsăturile de miracol, groază şi grotesc ale lumii umane. Întâlnirea ratată dintre Stephano Roi şi monstrul Colombre, cel chemat să îi aducă perla fericirii, este întruchiparea ultimă a acestei condiţii a nefericirii pe care Buzzati o încadrează, narativ. Istoria contemporană este retopită în athanorul său fantasmatic. Crucişătorul Tod, cel care cutreieră apele oceanelor după înfrângerea lui Hitler, este spaţiul wagnerian ce deţine întreaga forţă ucigaşă a secolului. Prăbuşirea sa în adâncimi de mare, sub loviturile unei flote de năluci, este încununarea unui traseu al morţii şi al nebuniei Germaniei naziste.

Jurnalist şi metafizician, Buzzati se pune, adeseori, în scenă pe sine însuşi ca personaj. Invariabil, interogaţiile prozelor sale sunt prin excelenţă insurgente, iar privirea sa este una care acordă realităţii contururile delirului şi ale groazei. Vânătorii de bătrâni sunt simptomele patologiei ce devine cruzime dezlănţuită. Boala automobilului îi cuprinde pe oamenii vrăjiţi de magia vitezei şi a reificării. Istoria scrisă cu majusculă este, pentru Buzzati, ocazia de a medita la ironia atroce a ambiţiilor umane. Divinitatea din textele sale intervine spre a calma tensiunile războiului rece- un război în care identitatea părţilor adverse se poate schimba, dar istoria morţii nu va avea nicodată sfârşit.

Buzzati este fermecat de aceste jocuri ale aparenţei şi ale magiei. Casele din oraşele sale pot seduce bărbaţi cu energie feminină, iar din buzunarele hainelor pe care un croitor enigmatic le oferă banii nu încetează să curgă. Mediocritatea realului este scurtcircuitată, atunci când darul ubicuităţii face din ziaristul numit Buzzati un Peter Schlemihl modern, capabil de a ajunge acolo unde visurile sale o doresc.Punţile dintre lumi se deschid, iar în grădina din jurul casei cocoaşele sunt semnul palpabil al timpului care trece şi aduce sub sine moartea şi singurătatea.

Şi nu este deloc surprinzător că infernul lui Buzzati este aseptic, teribil şi solitar precum lumea noastră. Iadul său, atât de milanez în ambuteiajele şi încremenirea sa congestionată, este urban şi tehnologic.Damnarea nu mai este înconjurată de fum de pucioasă, iar diavolii au aparentele elegante ale unor vedete de cinema rafinate. Narator şi personaj al acestei cronici danteşti, Buzzati pătrunde în miezul acestui teritoriu în care tortura ia chipul familiar al nebuniei volanului, iar singurătatea celor ce locuiesc marele bloc universal este de neconsolat. “ Călătoria în infernul secolului” este unul dintre cele mai atroce texte buzzatiene, un text din care speranţa este alungată de automatizarea universală şi de absenţa empatiei. Grădina devastată de civilizaţie şi sfărâmarea familiei fericite peste care plutea soarele seninătăţii sunt semnele avansului ireversibil al răului. Infernul se naşte din această voracitate cu care urâtul cotropeşte domeniul luminii. Căci nimicul este hrănit de acest apetit al rapacităţii, ipocriziei şi cruzimii.