All Is Lost reprezintă după toate standardele ceea ce se poate numi un one man show. Într-un film în care singurele replici rostite în timp real sunt cele de SOS prin staţia radio, strigătele de ajutor şi un Fuck! între ele, un Robert Redford îmbătrânit, dar al dracului de bun, execută un număr de prestidigitaţie care ne face pupilele să pâlpâie ca unor personaje anime.
Personajul principal(şi singurul) este un naufragiat în mijlocul Oceanului Indian, undeva la 1700 de mile marine de canalele navigabile ale Sumatrei. Filmul începe cu confesiunea acestuia după care acţiunea sare cu opt zile mai devreme când Redford este trezit de apa care se scurge în cabină printr-o spărtură a carenei. Urcând pe punte acesta constată că yacht-ul pe care naviga se ciocnise de un container pierdut probabil de una din navele comerciale care tranzitau zona.
Scenariul ar putea fi văzut ca o simplă poveste de supravieţuire, una bună, dar atât. Asta dacă n-ar exista talentul lui J. C. Chandor de a insera în film corespondenţe subtile care fac din All Is Lost o surprinzătoare alegorie a vieţii. Încă din începutul filmului, Chandor surprinde fragilitatea fiinţei umane, când un element atât de aleatoriu, un afurisit de container, minuscul comparativ cu vastitatea oceanului, declanşează drama luptei pe viaţă şi pe moarte a lui Redford. E în primul rând o luptă cu natura. Nu una potrivnică sau răzbunătoare, ca cea influenţată de zei în Odiseea, ci una implacabilă, amorală şi lipsită de orice urmă de subiectivism. Aici natura nu capătă valenţe de personaj. Ea pur şi simplu e. Ameninţătoare prin esenţă. Iar omul modern primeşte un avertisment. În stadiul în care a ajuns acum orice aventurare departe de civilizaţie îi poate fi fatală. Civilizaţia ne-a făcut moi. Abilitatea de a ţine piept naturii, fără arme, unelte sau tehnologie, având la dispoziţie doar propriul nostru corp, muşchii şi creierul, s-a estompat mult. În sălbăticie suntem toţi nişte copii, neştiutori şi neputincioşi. Cadrele subacvatice, filmate de la câteva zeci de metri adâncime, au un efect suprarealist. Fundul yacht-ului sau al bărcii de salvare, plutind în lumina soarelui obturată de ape, şi viaţa marină care le ia în stăpânire vin ca o confirmare: în regatul mărilor omul nu are nicio putere. Înseşi mişcările lui Redford sunt încetinite, stângace. Sunt mişcările unui om care şi-a pierdut forţa din tinereţe, care nu este în cea mai bună formă fizică dar care este fără îndoială un luptător.
Ajuns pe culoarul comercial, Redford este de două ori la un pas de salvare, dar cele două imense cargoboturi întâlnite, ticsite de containere, unul ziua iar celălalt noaptea, nu îi observă semnalizările şi strigătele de ajutor. Faptul evocă un adevăr al societăţii în care trăim: aşa cum marii coloşi comerciali, retraşi la adăpostul zidurilor lor de bani, ca într-o cetate, sunt surzi şi orbi la nevoile oamenilor simpli, la fel şi cele două veritabile arce ale unui Noe magnat, salvează mii de tone de mărfuri dar nu au loc pentru un singur om. Astfel simbolul containerului de la începutul filmului se clarifică iar alegerea lui nu se dovedeşte întâmplătoare. În faţa profitului viaţa oamenilor nu valorează nici cât un muc de ţigară aruncat într-o staţie de autobuz.
Convins că sfârşitul se apropie, Our Man, aşa cum e numit in genericul filmului, Any Man, THE Man, îşi pune confesiunea pe hârtie şi o încredinţează valurilor, în burta unui borcan de sticlă. E strigătul unei omeniri disperate să-şi regăsească sufletul. O întrebare adresată Universului. Mai merităm oare salvarea?
All Is Lost, totul e pierdut, rezumă viaţa. Treptat, trecând anii, ajungem să pierdem tot ce am avut vreodată, tot ce am crezut că posedăm, până când, rămânând doar noi şi nimic altceva, vom găsi puterea de a accepta mâna întinsă spre noi prin golul existenţei noastre. Mâna scufundată în apă, cea care îl salvează pe Redford la finalul filmului, e al doilea personaj al său şi cea care înscrie pelicula lui Chandor în lista marilor filme umaniste create de-a lungul anilor.
