Toată lumea are un trecut utilitar pe care refuză să și-l ignore. Unii vor totul pentru puțin, alții dau un crâmpei și cred că au pierdut un munte, câțiva mai plătesc voința cu putere. În tot golul socotelilor, plata nu trebuie să fie neapărat materială. Cărțile, actele de credință, iubirile manifeste și nerostite, toate își așteaptă evaluarea. Numai în situațiile în care cu multă disperare, nu mai poți face nimic, abia atunci îți dai seama că nu există prețul corect pentru orice. Dar nu e nimic așezat în conștiința morală a cuiva când outsiderii unei povești plătesc pentru proasta ei scriere. De fiecare dată există o poveste. Și mereu cineva se agață de ea complet nevinovat.
Cu câteva zile în urmă, cineva îmi povestea cum a simțit că i se întâmplă viața pentru prima dată. Mă întâlnisem cu o bună prietenă într-o cafenea ticsită de ziare. Erau peste tot, pe masă, pe pereți, înrămate și suprimate ca mici instantanee cotidiene, pe jos, într-o pardoseala de un mimesis ieftin. Dar erau acolo. Și noi toți, în ele și pe deasupra lor. Cred că urma să îmi spună că se îndrăgostise. Un pic mai mult decât atât. De fapt, povestea ei nu îi aparținuse niciodată. Pe scurt însă, cineva îi promisese că avea să lase lucrurile să se întâmple în ordinea firii, nefăcând-o să simtă cum e pentru el când alunecă dintr-o poveste în alta. Asta era, de fapt, singura intrigă. A stat acolo, potolită, până când, într-o zi, i-a spus că nu mai schimbă scena. Că rămâne într-o poveste prost scrisă, dar la care mai poate aduna sau scădea rânduri când vrea el, decât să se ducă într-una noua, pentru care nu are nicio idee, dar pe care ar vrea să o asculte în fiecare zi a vieții lui.
-Ce s-a întâmplat?
-M-am răzgândit. Tu nu te-ai răzgândit niciodată?
-Nu.
-Așa arată când se întâmplă asta.
În nicio poveste, nu există morala de la început. I-am spus să se uite în jur. În toate bucățelele acelea de ziar, a existat de fiecare dată o faptă pentru care toți și-ar fi pus capul pe tăietor să spună că e adevărată. Numai că aceeași poveste apăruse scrisă de mai mulți redactori, și de la condei la condei, nici nu mai părea că e vorba de aceeași întâmplare. Poate că pentru cealaltă parte a poveștii ei, pentru Celălalt, răzgândirea nu arată așa. Povestea dintr-un petec de ziar stă în legăturile nevinovate ale tuturor celor care în loc să o asculte, au jucat în ea, fără voia lor. Așa și cu poveștile cu jumătăți: mereu e vorba doar de o jumătate, una care ascultă, se miră, regretă, nu înțelege, și poartă mai departe, în cap și în suflet, cel puțin un om care credea că are legătură cu viața ei și că i se întâmplă. Sunt poveștile din colțuri de suflet, din rame, din pânze, din luturi, din suflete. Dar sunt acolo. și noi toți, în ele și pe deasupra lor. Le spunem obsesiv și o luăm de la capăt, în fața altei persoane, cu același tumult. Nu o facem pentru că vrem să o mai spunem cuiva. Ci pentru că de la povestire la povestire, ne răzgândim și o luăm de la capăt. Nu contează în fața cui. Așa arată când se întâmplă asta.
… foarte frumos. Felicitări.