Aur, noroi şi amintiri

“A fost odată un rege care dorea să construiască o nouă capitală pentru regatul său. Arhitectul său l-a întrebat ce material dorea să folosească. Regele a sugerat ca totul să fie din aur. Dar arhitectul i-a răspuns că nu există suficient aur în toată lumea pentru asta. Şi i-a sugerat că noul oraş ar trebui construit din noroi. Regele s-a mirat. Dumnezeule, a întrebat el, dar ce este noroiul? Arhitectul a răspuns: Noroiul este semnul vieţii, pecetea ce rămâne atunci când se ating două lucruri. Este dovada că lucrurile s-au atins între ele. Şi de fapt, noroiul este materialul din care sunt alcătuite toate amintirile noastre. Regele a admis că nu a mai auzit de un aşa material unic şi frumos. Aşa că i-a dat arhitectului permisiunea să construiască oraşul aşa cum crede el de cuvinţă. Aşa că arhitectul şi-a început lucrarea.”

Povestea de mai sus apare în filmul lui Antti-Jussi Annila, Sauna (2008), film care-şi proiecta fantomele sale direct pe retina mea într-o seară a festivalului TIFF unde l-am văzut întâmplător. Am revăzut apoi filmul în solitudinea camerei mele de mai multe ori, surprins că intensitatea sa nu diminuează şi că există în economia cuvintelor atât de mult forţă. Însă, mereu şi mereu m-am întors fascinat în jurul unei poveşti pe care am învăţat-o pe dinafară în încercarea de a înţelege ce vrea să spună, ce ascunde şi cum ascunde, povestea de mai sus. Într-un fel, această poveste îmi vorbeşte, mi se adresează, deşi nu-i înţeleg limba şi mă emoţionează de fiecare dată când mi-o amintesc.

Însă orice poveste mustind de sens este servită într-un anumit fel, iar aceasta vine cu o istorie îndepărtată. Suntem în 1595 undeva la graniţa Finlandei cu Rusia în urma unui război extrem de sângeros care a durat 25 de ani. Cam cât perioada interbelică la noi, acea respiraţie scurtă a istoriei în care se construieşte tot ceea ce ulterior va fi memorabil, devenind întruchipare a vieţii şi a timpului pe care ai fi dorit să-l trăieşti, înainte de a fi iremediabil distrus. Două comisii, una rusească şi una finlandeză stabilesc graniţele consfiinţite printr-un tratat între cele două ţări. Cel care spune povestea de mai sus este cel care conduce comisia rusească, un polkovnik, care are în subordinea sa soldaţi şi cartografi. La faţa locului, un ţăran rus rosteşte jurământul ţinând deasupra capului o brazdă mustind de apă şi sărută icoana. La graniţă lucrurile devin întotdeauna neclare, nesigure. Filmul lui Antti-Jussi Annila nu este un film istoric, de aceea până şi costumele sunt croite parcă pentru o piesă de teatru, este drept una terifiantă.

Nimic nou sub soare, un rege doreşte să îşi întemeieze gloria printr-un edificiu emblematic, care să ia ochii tuturor celor ce-l privesc. Regii şi-au legat astfel numele de construcţii magnifice, palate uluitoare, splendide oraşe amestecând în temeliile şi zidurile lor gemetele osândiţilorşi lacrimile atâtor nefericiri. La ordinul lui Ludovic al XIV-lea, arhitectul André le Nôtre construieşte nu doar palatul Versailles, spelndida reşedinţă a regelui, ci şi oraşul Versailles. Frederic cel Mare decide construirea la Postdam a palatului Sans Souci ca o replică germană dată Versailles-ului, de mai mici dimensiuni, însă recuperând o dulce intimitate. Şi Frederic al Prusiei îşi avea arhitectul său, pe Georg Wenzeslaus von Knobelsdorff. Petru cel Mare printr-un remarcabil Fiat decide în mijlocul mlaştinile Nevei care prelungesc ţărmul golfului finic construcţia unui oraş fabulos, viitorul Sankt Petersburg. În noroi, în mediul cel mai ostil unei construcţii, ca o sfidare, se înalţă oraşul lui Petru. Să nu-l uităm pe Negru Vodă din balada atât de dragă românilor, un text emblematic, înscris ulterior în parabolă, Balada meşterului Manole. Şi acesta ordonă înălţarea unei mânăstiri care să fie un unicat arhitectonic şi care să exprime în eternitate grandoarea trecătorului voevod care prelua în substanţa sa ceva din sumbrul a ceea ce stinge orice strălucire, culoarea neagră. Negru Vodă aspira la strălucirea pe care construcţia să o arunce în eternitate pentru el, umbra sa elevată. Cât de scump plătesc meşterii şi arhitectul reuşita o ştim prea bine. Relaţia regelui cu arhitectul său este una aparte, acesta din urmă exprimă viziunea despre lume, un Weltanschung al monarhului. Arhitectura incorporează şi un mod de viaţă, un modus vivendi, dar şi ceva din strălucirea pe care condiţia regală o împărtăşeşte cu divinitatea.

Dumnezeu realizează creaţia din nimic, ţarul Petru îşi proiectează oraşul în smârcuri. Nu e nimic nefiresc în cererea regelui de a avea un oraş din aur. Fără să vreau asta m-a purtat cu gândul la oraşul mitic Eldorado, numai din aur, ascuns în selvele amazoniene sau cele ale Anzilor cordilieri, oraşul căutat până la epuizare şi disperare de Pedro de Candia, Francisco de Orellana şi Gonzalo Pizzaro în expediţii soldate cu un sfârşit tragic. Aurul nu era un material ca oricare altul, el reprezenta pentru incaşi lacrimile divine, lacrimile soarelui. Ca şi sângele şi sperma, lacrima este un lichid ale cărui virtuţi se află la confiniile cu sacrul. Pentru spanioli, aurul îşi avea valoarea de întrebuinţare pe care i-o dăm şi astăzi, pentru incaşi era un bun al zeilor, un atribut al lor ca şi strălucirea. Există oraşe de aur, oraşe mitice, aşa cum există şi ţinuturi unde abundenţa se revarsă peste tot, cum este faimoasa Pays de Cocagne, Luikerland. Ţara belşugului fără efort este una a îndestulării pântecelui şi a repaosului izbăvitor, unde clădirile sunt acoperite cu plăcinte. Bucatele revărsate într-o magnifică risipă constituie arhitectura Luikerlandului. Însă în Pays de Cocagne nu există oraşul propriu-zis, ci mai degrabă un sat, pentru că uman este visul de îndestulare şi el nu încape într-un oraş, ci în fecunditatea pământului şi a bucatelor. Utopica Pays de Cocagne, născută parcă de visul unui mâncău, constituie o expresie a vulgului şi implicit a vulgarităţii, pe când aurul are ceva nemăsurat şi malefic, nu umple niciodată nici cea mai largă pungă, ci îi lărgeşte mereu baierele, atunci când nu încoronează vise deşarte. Nimic nu se compară cu aurul şi prestigiul său sângeros, răul său subtil pe lângă care cel din Pays de Cocagne ar fi, în cel mai rău, caz o indigestie.

Pretenţia regală a ridicării unui oraş făcut numai şi numai din aur nu este deplasată, este pretenţia legitimă a regalităţii. Regele află fără să se mire că nu dispune de cantităţi suficiente din acest material pentru a edifica un întreg oraş. Prima intenţie fixează orgoliul aulic prin alegerea celui mai potrivit material, aurul ca materie care simbolizează strălucirea regală. Însă adesea o realitate mundană guvernează şi regatele cele mai strălucite. Realitatea măsoară visul regal cu un etalon al mediocrităţii despre care se spune că e din aur, mediocritas aurea, dar a cărui strălucire rămâne discretă, estompată. Arhitectul vine cu o contrapropunere şi ea este stupefiantă, efectul ei asupra regelui fiind uluirea. Nici mai mult nici mai puţin, materialul de construcţie pe care-l propune arhitectul este noroiul. Regele alegea materia cea mai înaltă, cea mai nobilă, şi capabilă să reziste timpului, aurul nu rugineşte niciodată. Substanţa din care regele vrea să-şi construiască oraşul este eternitatea. Regele se doreşte cumva integrat în această construcţie monumentală, devenită corpul său de slavă, nemuritor, străbătând milenii. În locul materiei nobile, arhitectul îi propune cea mai vilă materie, noroiul. În locul strălucirii avem opacitatea humei care îneacă strălucirea, o înghite, o îngroapă. În locul longevităţii împinsă spre eternitate a aurului, avem efemeritatea, precaritatea noroiului, masă amorfă, mocirla care coboară totul în indistinct. În locul rezistenţei metalului, avem fluiditatea humei în amestec cu apa, substanţa care refuză soliditatea, temeinicia, durabilitatea construcţiei. În locul curăţeniei aurului, stă murdăria noroiului, ceea ce mânjeşte, murdăreşte. În locul intangibilităţii aurului şi sterilităţii sale nobile ată prezenţa atotatingătoare a noroiului, fertilitatea şi maternitatea sa. Regele are de ce să fie mirat. Surprinzător, el nu se enervează, fapt care ne atrage atenţia asupra faptului că discuţia se desfăşoară între doi interlocutori care se cunosc şi se preţuiesc, şi care cunosc arta dialogului. Regele îşi întreabă arhitectul asupra naturii, esenţei acestui material de construcţie “unic şi frumos”. Însă uimirea regală naşte la rândul ei întrebări. Prima: este regele atât de ignorant încât să nu ştie ce este noroiul? Exclus. Dar dacă ştie, atunci de ce întreabă? Pilat din Pont îl întreba pe Isus “Ce este adevărul?”, întrebare rămasă suspendată, o întrebare retorică. Însă întrebarea invita la reflecţie asupra unei abstracţiuni, asupra unui element îndreptăţit să devină o categorie filosofică sau morală. Ori aici regele se adresează aparent unui element concret, care nu se poate ridica la demnitatea unei categorii filosofice sau morale. Şi totuşi regele o face. Regele acceptă ca arhitectul său să ridice miza acestei discuţii acordând noroiului o demnitate pe care doar aurul o are. Cea de-a doua interogaţie care se desprinde din aprecierea noului material ca “unic şi frumos” este următoarea: cultivă regele ironia? În mod cert, ar fi scandalos să considerăm noroiul un material “unic şi frumos”. Însă nu scandaloasă e propunerea arhitectului care înlocuieşte aurul cu noroiul, operaţie inversă celei alchimice al obţinerii aurul spagiric parcugând o serie de etape dintre care prima este aceea de nigredo, starea materiei vile, primare? Are regele o cultură alchimică? E o pistă interesantă, însă mă voi limita doar la analogie. Ironia regelui este parte a procesului de cunoaştere şi un semn al înţelegerii superioare pe care o conferă conversaţiei, pentru că este, cred, clar, că nu despre noroiul concret doreşte regele să afle, ci despre un noroi “metafizic”. Răspunsul arhitectului o dovedeşte precum şi acceptul final pe care regele îl dă ca oraşul să fie construit din noroi.

Ajungem însă în punctul cel mai interesant al poveştii, felul în care arhitectul surprinde esenţa noroiului. Nimic concret în acest noroi. Noroiul este un simbol am putea spune, un semn, o „pecete”, cuvântul pe care îl întrebuinţează din limba rusă povestitorul. Pecetea este ceea ce autentifică un document, sigiliul domnesc şi de aici o relaţie subtilă cu regalitatea pe care o invocă astfel pe ocolite. Noroiul este urma, ar spune Derrida, dovada, mărturia, monumentul pe care regele îl dorea la scara unui întreg oraş, că două lucruri s-au atins, ca ele s-au întâlnit. Noroiul, continuă arhitectul, “este materialul din care sunt alcătuite toate amintirile noastre”. Fraza este tulburătoare şi scandaloasă deopotrivă. Cine ar accepta că amintirile sale, printre care unele emoţionante, sunt alcătuite din noroi, aceeaşi materia din care le este alcătuit? Pentru a nu vorbi de cel mai respingător noroi, cel excremental, bălegarul. Şi totuşi arhitectul coboară amintirile în noroiul lumii, atingând la rândul său două lucruri care nu au mai fost gândite împreună şi care refuză amestecul. Dacă acceptăm însă, că la rândul nostru, suntem construiţi din humă, din ţărâna în care până la urmă ne vom întoarce cum se pune în Vechiul Testament, dar şi numeroase mitologii, atunci de ce nu am fi de acord că amintirile noastre sunt o prelungire a ceea ce ne edifică? Asta pentru că înzestrăm amintirile cu o poezie care nu admite asocieri atât de nepotrivite. Fiinţa noastră poetică în care se află adesea o doză apreciabilă de kitsch refuză asocierea descalificantă. Împărtăşim însă prim amintiri aceeaşi intimitate cu substanţa din care suntem făcuţi, amestec de humă cu lichid, având car erezultat acest straniu aluat al corporalităţii noastre. Să fie amintrile naostre atât de legate de ceea ce suntem, să nu fie ele ceva mai înalt, de o anume dignitate? O cultură gravă a sentimentului va respinge întotdeauna aceste căderi ale ţărânei în ţărână sau dacă doriţi în noroi. Dar asta nu e totul, ceea ce arhitectul propune e cu mult mai neliniştitor decât deranjarea unor tropi.

Construcţia pe care o întrevede şi o propune arhitectul invocă memoria, este făcută să dureze, dar în alt fel. În locul unui oraş de aur care să asigure o eternizare întru glorie a persoanei comanditarului aulic, într-o logică a solidului, arhitectul propune un oraş al amintirilor, un oraş al memoriei, care să prezerve într-o logică a fluidului, pentru că nu există nimic mai fluid decât amintirea. Despre ce memorie este vorba? Una care rezidă din faptul că două lucruri s-au atins. Remarcăm faptul că atingerea exclude un contact violent, distructiv. Această urmă pe care o lasă atingerea, adică noroiul, e atât de diferită de ceea ce înseamnă cicatricea care expresie a întâlnirii violente, cicatricea ca rană care invocă memoria închisă în poveste, pentru că orice cicatrice se cere povestită, semn nu doar că ceva ne-a atins, ci că ceva şi-a croit drum prin noi. Noroiul nu are nimic din excepţionalul confruntării violente a lucrurilor, el constituie respiraţia lor firească, care întreţine viaţa în ceea ce ea are deopotrivă banal şi etern. Amintirea este forma sublimată a noroiului, locul unde “alchimia” jocului simbolic se face simţită. Amintirea vieţii în ceea ce ea are comun, banal este substanţa atât de preţioasă, menită unei construcţii care să străbată secolele. Nu cea a unei vieţi particulare, excepţionale, cea a Principelui, care se număra pe sine ca Unul, ci a Vieţii, a supuşilor fără nume şi număr. La noi ajung, de obicei, faptele eroilor. Ori ce sunt eroii? Cei care sfidează nu moartea cum eronat se crede, ci viaţa în ceea ce ea are banal, comun, în respiraţia ei liniştită, în fluxul ei circular al morţilor şi naşterilor fără glorie. Eroii sunt memorabili prin faptele lor, tocmai pentru că aceste fapte o rup cu viaţa. Legedna aurea se numeşte culegerea redactată de Jacoppo da Voraigne pe la 1260 cuprinzând vieţile sfinţilor, care la rândul lor se rup de viaţă, de viaţa obişnuită pentru a trăi excepţionalul martiriului, al confruntării cu cel mai redutabil adversar al Dumnezeirii, Satan, sau al încercărilor maximei asceze. Aurul exemplarităţii sfinţeniei devine expresia potrivită a eternităţii. Această viaţă întru banalitate şi respiraţie calmă a atingerii lucrurilor constituie liantul social (social glue), substanţa unei arhitecturi intime şi totodată esenţialul unei memorii fără lieux de memoires cum ar spune Pierre Nora. Noroiul include şi mizeria şi umilitatea şi fluiditatea banalului. Dacă gândim fabula în perspectiva marilor proiecte utopice cu final dezastruos, arhitectul dă dovadă de o mare subtilitate. În locul construcţiei utopice, grandioase şi inumane în strălucirea ei orbitoare, el propune o construcţie care incorporează umanul, o construcţie flexibilă, fluidă şi pacifică în care amintirea reprezintă articulaţia existenţei, respiraţia vieţii de zi cu zi. Că povestea se livrează parabolei o dovedeşte întrebarea de data aceasta aparţinând decisiv ignoranţei, întrebare pe care o lansează un subaltern: “Cum se numea oraşul?” Iar cel întrebat, polkovnikul, răspunde tot cu o întrebare încheind conversaţia: “Care este oraşul tău natal?” Orice oraş este şi un oraş natal, care dă viaţă, un oraş construit din noroi, un oraş pe care-l susţin amintirile noastre, edificiu fragil, efemer, tremurător şi deopotrivă durabil.

P.S. Când Nicolae Ceauşescu, care şi-a avut arhitectul său de tristă amintire, fie-i numele uitat, a dispus demolarea unei părţi vechi a oraşului-capitală, cartierul Uranus a dispărut în întregime. Uranus este numele unuia dintre cei mai redutabili zei fondatori, partenerul Gaiei, Terra Mater, al noroiului fertil pe care-l fecundează umbra gigantică a acestui zeu al cerului. Nu este asta ironic, dacă nu cumva cu un sens care tinde să scape înţelegerii, că Ceauşescu detrona simbolic un oraş al cerului, purtând numele unui cosmocrator, substituindu-se divinităţii generice? Într-un fel, acest preşedinte care reclama simbolic virtuţi şi prerogative voevodale exercita prin arhitectul său o operaţiune echivalentă chirurgical unei lobotomii, de ştergere a memoriei vieţii, a amintirilor pe care oraşele vechi le poartă cu sine. Ceea ce a fost pus în loc, Casa Poporului, deşi se vrea un memorial al propriei sale domnii, o ctitorie, nu are memoria locuirii în cadre intime, ci răceala de megalit a unei temporare ocupări. Este expresia unui utopism destructurnat. De o urâţenie copleşitoare, de un prost gust grandios, de un kitsch enorm împins spre abject, acest monstru arhitectonic contrazice viaţa în toate datele ei. Este excrescenţă monstruoasă, un polip ivit în mijlocul Bucureştiului, şi care nu are nimic în comun cu memoria lui. De aceea, refuză să intre în noroiul fertil şi cald al amintirilor noastre.

Tags: , ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *