Era aproape ora unsprezece cînd prinţul sună la uşa generalului. Acesta locuia la etaj şi ocupa un apartament cît se poate de modest, deşi corespunzător poziţiei sale sociale. Îi deschise un fecior în livrea şi prinţul trebui să aibă lungi explicaţii cu acest om, care de la bun început se uitase cu suspiciune la el şi la bocceluţă. În cele din urmă, după repetate şi precise declaraţii că este prinţul Mîşkin şi că trebuie să-l vadă pe general pentru o chestiune importantă, servitorul, derutat, îl introduse alături, într-o încăpere mică de lîngă anticamera cabinetului şi-l predă unui alt om, care făcea dimineaţa aici de serviciu şi-i anunţa generalului pe musafiri. Acest al doilea lacheu era îmbrăcat în frac, avea mai mult de patruzeci de ani, o fizionomie preocupată şi, fiind uşierul special al cabinetului, cel care-l anunţa pe Excelenţa Sa cînd venea cineva în audienţă, îşi cunoştea foarte bine valoarea.
— Aşteptaţi puţin în anticameră, iar legăturica lăsaţi-o aici, spuse el şi se aşeză fără grabă şi plin de importanţă în fotoliul său, privindu-l cu o uimire severă pe prinţ, care se instalase pe scaun chiar lîngă el, ţinîndu-şi bocceluţa în mîini.
— Dacă-mi permiţi, zise prinţul, mai bine aş sta aici cu dumneata, căci ce să fac singur dincolo?
— În vestibul nu puteţi rămîne, fiindcă sînteţi vizitator, adică oaspete. Vreţi să vorbiţi chiar cu generalul?
După toate aparenţele, lacheul nu se putea împăca cu gîndul că trebuie să introducă un asemenea vizitator şi se decisese să-l mai întrebe o dată.
— Da, am o problemă… dădu prinţul să înceapă.
— Nu vă întreb ce problemă aveţi, treaba mea e numai să vă anunţ. Însă în absenţa secretarului, v-am spus doar, nu intru ca să-i spun generalului.
Suspiciunea omului creştea parcă din ce în ce mai mult; prea din cale-afară nu semăna prinţul cu vizitatorii obişnuiţi, deşi, destul de des, aproape în fiecare zi, la o anumită oră, generalul era nevoit să primească, mai ales în chestiuni de afaceri, oaspeţi uneori foarte diferiţi. Totuşi, deşi avea experienţă şi instrucţiunile primite erau destul de cuprinzătoare, valetul simţea o mare îndoială; medierea secretarului pentru a-l anunţa pe acest vizitator era necesară.
— Chiar… veniţi din străinătate? întrebă el parcă fără voie şi se fîstîci; voise, poate să întrebe: „Chiar sînteţi prinţul Mîşkin?“
— Da, mai adineaori am coborît din tren. Mi se pare mie sau ai vrut să mă întrebi dacă într-adevăr sînt prinţul Mîşkin şi n-ai făcut-o din politeţe?
— Hm… bîigui lacheul surprins.
— Te încredinţez că nu te-am minţit şi că n-o să trebuiască să dai socoteală din cauza mea. Şi dacă arăt cum arăt, dacă sînt cu bocceluţa asta, nu-i nimic de-a mirării: în momentul de faţă circumstanţele mele nu sînt strălucite.
— Hm. Vedeţi dumneavoastră, nu de asta mă tem. Sînt obligat să vă anunţ şi o să vină secretarul, numai dacă nu cumva… Aicea-i aici, parcă-mi vine să cred… De aceea, dacă se poate, aş îndrăzni să vă întreb: nu cumva sărăcia vă împinge să-i cereţi ceva generalului?
— O, nu, în privinţa asta fii absolut liniştit. Am altă treabă.
— Scuzaţi-mă că v-am întrebat judecînd după cum arătaţi. Aşteptaţi-l pe secretar; generalul e ocupat acum cu colonelul, dar acuşi vine şi secretarul… Companiei…
— Atunci, dacă e mult de aşteptat, aş avea o rugăminte la dumneata: n-aş putea fuma pe undeva? Am pipa şi tutunul la mine.
— Să fu-u-maţi? rosti valetul, aruncîndu-şi spre el privirea cu o uimire dispreţuitoare, ca şi cum nu şi-ar fi putut crede urechilor. Să fumaţi? Nu, aici nu puteţi fuma şi, pe deasupra, ar trebui să vă fie ruşine să vă gîndiţi la aşa ceva. He… mare poznă!
— Ah, n-am zis că aş putea să fumez în camera asta; ştiu şi eu că aici nu se poate; m-aş duce undeva, unde mi-ai arăta dumneata, pentru că am această deprindere şi n-am mai fumat de trei ore. De altfel, cum crezi dumneata, pentru că doar se zice: cîte bordeie…
— Hai, spuneţi şi dumneavoastră, cum să vă anunţ? mormăi valetul aproape fără voie. Mai întîi, n-ar trebui să staţi aici, ci în anticameră, pentru că sînteţi vizitator, adică musafir, şi o să fiu luat la rost… Şi-apoi, aveţi de gînd să vă mutaţi la noi? adăugă el, după ce mai aruncă o privire spre bocceaua prinţului, care, evident, îl îngrijora.
— Nu, n-am de gînd. Chiar dacă aş fi invitat, n-aş rămîne. Am venit numai ca să fac cunoştinţă şi nimic altceva.
— Cum? Să faceţi cunoştinţă? întrebă valetul cu uimire şi cu suspiciune întreită. Atunci de ce-aţi mai spus la început că aţi venit cu o problemă?
— Ah, aproape că n-am nici o problemă! Adică, dacă vrei, am o problemă, să cer un sfat, însă în primul rînd am venit ca să mă recomand, pentru că sînt prinţul Mîşkin, iar generăleasa Epancina e şi ea ultima dintre prinţesele Mîşkin şi, în afară de dumneaei şi de mine, nu mai există Mîşkini.
— Carevasăzică, sînteţi şi rudă? întrebă lacheul şi tresări speriat aproape de tot.
— Tot aproape deloc. Adică, dacă am întinde coarda, ar reieşi, desigur, că sîntem rude, însă atît de îndepărtate, încît nici nu s-ar putea zice că sîntem cu adevărat. Din străinătate i-am scris generălesei o scrisoare, dar nu mi-a răspuns. Şi totuşi am considerat că, la întoarcere, e necesar să iau legătura cu dumneaei. Toate acestea ţi le explic ca să nu mai ai îndoieli, văzînd că încă eşti îngrijorat: anunţă doar că a sosit prinţul Mîşkin şi chiar din aceste cuvinte ale dumitale va reieşi clar scopul vizitei mele. Dacă voi fi primit – bine, dacă nu – tot bine, poate chiar foarte bine. Însă mi se pare că nu se poate să nu fiu primit: sînt sigur că generăleasa va vrea să-l vadă pe cel mai vechi şi pe unicul reprezentant al stirpei, mai ales că ţine foarte mult la originea ei, după cîte ştiu precis din auzite.
S-ar fi părut că această conversaţie a prinţului era simplă, dar, cu cît era mai simplă, cu atît devenea mai absurdă în cazul de faţă, iar experimentatul valet nu putea să nu sesizeze un aspect care era absolut decent de la om la om şi absolut indecent de la vizitator la servitor. Şi, deoarece servitorii sînt mult mai inteligenţi decît îi cred de regulă stăpînii lor, valetului îi intraseră în cap două bănuieli: sau prinţul e un coate-goale venit să cerşească, sau e pur şi simplu un prostuţ lipsit de ambiţie, deoarece un prinţ cu ambiţie nu s-ar fi înjosit într-atîta, încît să stea cu lacheul în vestibul, destăinuindu-şi problemele; deci, şi într-un caz, şi în celălalt, el, valetul, nu va trebui cumva să dea socoteală?
Fragment din Idiotul, F.M. Dostoievski, Editura Polirom, colecţia Top 10+, 2011
Traducere din limba rusă şi note de Emil Iordache
