Exercițiu de onestitate

Van Gogh și-a trăit scurta viață în încercarea de a fi onest cu sine însuși. A încercat să fie pastor, dar a eșuat. A căutat să îi ajute pe cei din jurul său și a fost ostracizat dintr-o mică comunitate minieră pentru „exces de zel”. A hotărât să își dedice viața picturii. Si-a dorit să creeze o comunitate artistică, dar nu a reușit. Și a pictat susținut de fratele său, Theo, până la final. În picturile sale, dincolo de vibrație și culoare, vezi cu ușurință tristețea, așa cum vezi și bucuria, entuziasmul, speranța.

De când îl știu pe Van Gogh, dincolo performanța lui picturală, l-am mai ținut minte pentru lipsa lui de performanță financiară. Și pentru treaba cu urechea, pe care niciodată nu am judecat-o. Arta nu vine de la indivizi care s-au echilibrat prin strategii de dezvoltare personală, buni manageri ai timpului și excelenți delegatori de taskuri. Sa fim serioși. Arta e de cele mai multe ori produsul unui derapaj interior. Eu am încercat eficiența în 7 trepte și am sfârșit prin a demisiona din regimentul corporatist al eficienței.

Nu știam prea multe despre Van Gogh până nu am participat la o cuvântare a unui domn american, critic de artă și expert în arta Latino-Americană (să zicem ca Van Gogh e un subiect mai nou, de după ce a devenit expert). Cuvântarea cu pricina s-a potrivit în cursul bienalei de la Florența, de anul trecut, care se desfășura sub titlul: „Etica, ADN al artei”. Iar domnul american, pe care nu îl voi numi (ca să îi păstrăm rolul de pildă), ne-a vorbit despre onestitatea lui Van Gogh. Despre cum ne admiră pe noi cei prezenți în sală (vreo 30 de artiști cu mari speranțe și mijloace modeste) că ne zbatem să fim „true to our calling” (adică să facem ce ne trage inima).

Omul ăsta ne insufla curaj. Ne vorbea despre cum rolul nostru e să nu ne preocupăm de aspecte financiare, rolul nostru nu e să vindem, ci să creăm. Minunată stare, minunată elațiune! Până la final, am simțit cum suntem fiecare dintre noi (noi cei încă „nevânduții”, „nereprezentațiii”, necotații) o umbră a lui Van Gogh și a alegerilor sale. (eu m-am și dus să mărturisesc la final domnului că mi-am dat demisia ca să fiu, fix vorba lui, true to my calling). A fost unul dintre puținele momente în care am uitat despre managementul de imagine intens practicat, de autoimportanța cu care vorbeam despre propria operă cu limbaj prețios și figuri de maximă seriozitate.

Am ajuns acasă și i-am scris, spunându-i din nou despre cum m-a impresionat. Nu mi-a raspuns.  Am primit însă, la vreo lună, un mesaj foarte prietenesc de la același domn în care povestea unui grup larg de primitori ai newsletterului său personal (identificați în mod unic cu eticheta Dear Friend) despre realizările anului care a trecut.  Și despre cum a încheiat anul cu o cuvântare la Florența: „To cap the year off, I participated in the Florence Biennale in Italy with a lecture on VINCENT VAN GOGH. More than 500 artists from all over the world attended.” (Pe scurt, a incheiat frumos anul cu o prelegere depre Van Gogh (si onestitatea lui!) la bienala de la Florența. Mai mult de 500 de artiști au participat).

Poanta e că (trecând peste ambiguitatea formulării, care ne-ar permite, sigur, să argumentăm că poate nu vorbea de prezența la prelegerea lui, ci așa în general, la bienală) cifrele ar fi cam următoarele: 450 de artiști prezenți în catalog, în jur de 300 expuși la bienală, maximum adunați la un loc în cursul bienalei: vreo 200, iar la prelegere… un 30 (din care s-au mai retras spre final, că era în paralel un vernisaj unde se anunța muzică live și vin toscanez gratis).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *