PhD Outlet

În condiţiile tăierilor drastice din bugetele universităţilor, pentru anul academic următor, aşa cum înţelege să aplice actuala guvernare „soluţii la criză”, numărul doctoranzilor înmatriculaţi redevine un subiect foarte interesant – din toate motivele din care NU ar fi trebuit să fie astfel, în opinia mea. „Universităţii, cît mai mulţi doctoranzi!”, fiindcă numărul doctoranzilor se traduce în bani de la buget (puţini, oricum…). S-a renunţat la numărul-limită de doctoranzi „îndrumabili” de către un singur profesor (în ţările europene, cu ale căror universităţi aspirăm să fim comparaţi, acesta se învîrte în jurul a 5-8 doctoranzi, Legea Funeriu îl fixase, la noi, la 9, ceea ce încă de pe atunci era considerat „scandalos de puţin”…). Mai avem puţin şi se va renunţa la orice, doctoranzi să fie, care să aducă bani unui sistem universitar reîngenuncheat pe cojile de nucă ale sărăciei din urmă cu vreo 6 ani, unui sistem universitar ce recade în logici clientelare într-un timp mult mai scurt, fireşte, decît îi trebuise în încercarea sa de a ieşi din aceleaşi logici. Facultăţile de produs diplome pe bandă, ameninţate preţ de-o evaluare naţională cu suspendarea-închiderea-monitorizarea, şi-au reluat voioase activităţile. Da, s-ar putea ca Occidentul să nu ne mai ia în serios, cînd e vorba de diplome doctorale: ne pasă? De ce ne-ar păsa? Cui nu-i place, să plece, să-şi ia doctoratul la occidentali, vom avea grijă ca la eventuala lui întoarcere în patrie să îi punem mii de beţe în roate cu echivalarea diplomei apusene – şi să îl facem să regrete că s-a întors. Ducă-se!

„Ducă-se!” e deviza implicită cu care guvernanţii conduc restauraţia învăţămîntului universitar românesc – situaţia doctoratului e doar unul din exemplele, prea numeroase, la îndemînă.

Mă pregătesc de o lungă perioadă de gherilă, în care voi îndruma doctoranzi în pofida sistemului, îmi voi impune micile victorii etice în breşele unei legislaţii (ca întotdeauna, la noi) prea vagi, prea interpretabile, prea permisive, voi căuta să îmi văd de treabă cum ştiu eu mai bine – şi să încasez tot ceea ce trebuie, pe cale de consecinţă, pentru asemenea atitudini contrare mersului general al lucrurilor. Cu doctoranzi puţini – dar convinsă că relaţia formativă individuală, dintre profesorul îndrumător şi doctorand, e una din cele mai frumoase ucenicii academice ce se poate construi într-o viaţă (de profesor) şi, tocmai de aceea, masificarea doctoratului ar ucide-o. Cu programe serioase de studiu – în care trecerii prea grăbite prin formula „licenţă plus master” a reformei Bologna i se poate opune (cît i se poate…) adăstarea asupra unei construcţii de sine a învăţăcelului, asupra unei culturi de specialitate bine întemeiate şi frumos conduse către înflorirea ideilor. Cu teze interesante şi inovatoare, originale şi bine racordate la hărţile mondiale ale domeniilor noastre. Sper că nu sînt singura căreia asemenea proiecte îi sună frumos – dar nici nu îmi fac iluzii că, alături de mine, ar fi foarte mulţi alţii.

Ceea ce sistemul academic românesc caută să perpetueze prin toate mijloacele (presiunea bugetară e doar una din căile cele mai simple şi mai dramatice) este chiar situaţia din care mă bucuram să putem ieşi. Înapoi, aşadar, în tranşeele unei lupte cu logica pieţii (sinucigaşă pentru domeniile socio-umane) şi cu logica universalei mediocrităţi (triumfătoare, fireşte). În loc de centre de excelenţă, şcolile doctorale (finanţate după cît de mulţi studenţi vor atrage, prin orice mijloace…) vor fi nişte PhD Outlet-uri, cu oferte (convenabile financiar pentru toată lumea) de diplome „la mîna a doua”, multe …să ajungă la toţi. Pentru că în societatea românească titlul contează, poate, substanţa – se vede treaba – în nici un caz. Iar cui nu-i place, să plece.

Pînă atunci – pînă la „urmă”, care va fi o „urma urmei” în ce mă priveşte – omul nou al doctoratului românesc bate şi la uşa mea, prilejuindu-mi întîlniri memorabile, momente de perplexitate, clipe amuzate şi, peste toate, un arrière goût de chinină.
Ca, de pildă, telefoanele spasmodice ale unei foste studente (niciodată, înainte, dornică de performanţă ştiinţifică sau, măcar, cititoare profesionistă de literatură) ce voia neapărat un doctorat la mine spre a-i demonstra soţului, cu care era în proces de divorţ, că nu e proastă cum zicea el (groaznic, divorţul!), ci atît de deşteaptă încît poate face un doctorat „cu Ioana Bot”. Îi explic că s-a schimbat regulamentul, o îndemn să citească noua legislaţie şi să se mai gîndească. Mă resună după nici cinci minute: a deschis pe net noul regulament, e prea lung, ei nu i-a plăcut niciodată să citească (cum am fost profesoara ei de literatură română, atîta onestitate îmi stîrneşte un sincer oftat), n-aş putea să i-l rezum la telefon, pe loc? Are de dat un examen de admitere? E o formalitate, nu? Cum, nu? Are de citit bibliografie? Cam ce (îi pot rezuma, din nou, să nu mai citească ea lista de titluri de pe net)? Mircea Martin, Paul Cornea, Antoine Compagnon, Matei Călinescu… Cum-cum-cum? Să reiau, pe litere, mă roagă. Mircea şi-mai-cum? M-a-r-t-i-n? Aha. Şi tot aşa. Noi telefoane. Ea e deşteaptă, ea poate, ea va face, un doctorat nu e aşa de greu, a mai văzut pe la colege. C-o-r-n-e-a. E un autor nou, nu? Din poeţii ăştia mai tineri, de care vă ocupaţi dumneavoastră? Matei Călinescu, ştie: a citit din Istoria literaturii române de la origini…, cartea aia groasă, pentru examenul de la mine, cum să fi uitat! Şi tot aşa, mai silabisind un nume „nou” şi „străin”, mai plîngîndu-se de bestia care o face proastă pe nedrept la tribunal, în interminabile monologuri.

„Femeia care are de demonstrat ceva soţului” e rudă bună cu „femeia care se plictiseşte în concediu de maternitate”, superb monolog dramatic la telefon celular, de ora trei după-amiaza, cu o necunoscută la capătul firului: „Vorbesc cu doamna Ioana Bot, sînteţi profesor, nu, profesor sînteţi, la UBB, la Cluj? Aşaaaa, buna ziua, doamna Bot, vreau şi eu un doctorat la dvs, am înţeles că dvs aveţi locuri la toamnă, că am mai văzut nişte nume pe site, acolo, da’ nu ştiu dacă sînt vii sau morţi, de dvs ştiam, aşa că v-am sunat să vă întreb, mă luaţi? Că eu sînt în maternitate, doi ani, şi mă plictisesc, şi mi-a zis lumea să fac un doctorat, da’ vreau să fac ceva frumooos, să fac ceva pe literatură, nu pe limbă, dvs pe literatură conduceţi, nu? Cum, să vin la Cluj? Cu frecvenţă? Păi nu vă spusei că-s în maternitate doi ani, cum să vin? Aşa, dacă vreţi dvs să mă vedeţi, mai vin în cîte-o sîmbătă, da-s cu copil mic, n-am timp de stat la Cluj, de citit şi de nu ştiu mai ce. Vreau ceva frumos, să nu mă plictisesc. Examen de admitere? Păi ştiu cum e, e de formă. De aia şi vreau să vin înainte pînă la Cluj, să îmi daţi mie în scris că mă luaţi la doctorat, să semnaţi acolo, aşaaaa…, cu ştampilă, ca să nu mă apuc să mă pregătesc şi să mă înscriu degeaba. Am înţeles că putem avea o înţelegere din asta, prealabilă, că-s în maternitate, n-am vreme să umblu pe drumuri şi să nu mă luaţi. Cum să învăţ pentru examen, ce, am eu timp, dvs nu ştiţi, doamnă, cum e să ai copil mic, se vede treaba… Vreau un doctorat la dvs, deci, da?”. Deci, nu. Nu cu mine.

Iar dacă de „duşmani” mă feresc singură, vorba zicalei din străbuni, ce să mai zic de prietena (colega din tinereţe) care vine şi îmi cere „să-mi dai şi mie o teză, să fac un doctorat” şi, dinaintea propunerilor mele de subiecte în legătură cu care o asiguram că se poate scrie, azi, interesant şi nou, mă priveşte ca pe o săracă cu duhul. Reia, rar, apăsînd silabele, doar e profesoara de la clase mici, cu experienţă în cazuri de-astea: „măi, cînd zic să-mi dai o teză de doctorat, eu vreau una să ţi-o copiu, ce-mi vii tu cu subiecte noi, pe care nu le-a mai cercetat nimeni? Tu crezi că eu am timp şi energie să mă apuc acu’ de nu’ş-ce chestie nouă? Eu vreau un doctorat, nu vreau să descopăr leacul cancerului!”. Se poate, dar nu cu mine.

Există şi fosta colegă care vrea un doctorat cu mine explicîndu-mi, de sus, de foarte de sus (şi foarte de departe, aş adăuga, dar nu cred să priceapă aluzia…), că, întrucît nu s-a resemnat niciodată cu faptul de a nu fi ea însăşi cadru didactic universitar, vrea „la doctorat” ca să ţină seminarii, cum fac acum doctoranzii. Mă asigură că mi le va ţine mai bine ca orice doctorand, că îmi poate ţine şi cursul, de altfel, în locul meu, pentru că ea e la fel de bună ca mine (e mai bună, desigur), dar pînă acum nimeni – şi mai ales eu – n-am vrut să acceptăm asta. „O să îţi ţin nişte lecţii, încheie apoteotic, de-o să ai şi tu ce învăţa! Şi după aia, vedem, cînd am doctoratul, fac eu cumva să şi rămîn în universitate. Tu mai pleci undeva, prin străinătate, în viitor? Nu vrei să te muţi la universităţile alea elveţiene, pe unde umbli? Ca doctorandă, pot să te suplinesc, nu?”. Nu.

Din acelaşi coş tipologic: copilul bolnav al finilor vecinilor naşilor de cununie ai nepoatei mele de-a şaptea, care voia la doctorat pentru că bursa de stat e mai mare decît ajutorul de handicap la care are dreptul. Literatura nu l-a interesat niciodată, şi-a luat licenţa la o „privată” unde profesorii au fost foarte înţelegători (suflete de aur, zău aşa! i-am răsplătit de altfel cum se cuvine…), de scris nu prea poate scrie (literele), dar a înţeles că, şi dacă nu îşi termină teza, bursa nu trebuie returnată la sfîrşitul celor trei ani. De ce să îi refuz trei ani de bursă, bietului bolnav? Să îi cer să dea examen de admitere? Păi, n-am înţeles cum stă treaba? Nu sînt şi eu om? N-am înţelegere? Nu. Nu sînt. N-am.

Am avut parte, în schimb, de cîţiva doctoranzi minunaţi, pe care i-am înarmat cum am ştiut mai bine, ca să înfrunte lumea dezlănţuită. În care diplomele lor de doctori vor fi egale ca valoare cu diplomele pe care – cu alţii, nu cu mine – cei din scenele de mai sus le vor obţine, cu siguranţă. Doi dintre „doctoranzii mei” au şi plecat – de ce-ar mai fi rămas? Cu ce argumente să îi îndemn să rămînă aici, aşteptînd un viitor îndepărtat, mai bun ca prezentul imediat, care deja e mai rău decît trecutul recent?