Ştiam că oamenii buni nu răsar oriunde. Era himera secolului XXI, să trăieşti printre puţini oameni simţindu-te prea plin. De fapt, toţi trăim îngrămădiţi şi sterpi. Din cauza asta, e mare uluirea când cineva ştie nu să trăiască pentru tine, dar să te facă să trăieşti pentru cei din jur. Nu e vorba de empatie. Nicidecum. E vorba despre micul sincronism dintre oamenii care refuză să îşi coboare pânzele şi să naufragieze în consolările de sine cu bătăi pe umăr. Mi se întâmplă deseori să renunţ la a face din cei de lângă mine un soi de operă de înfăptuit. Mă gândesc că oricum, la capătul acestui drum, tot ce aş obţine ar fi o biografie schizoidă şi o autobiografie perversă, deci la ce bun? Dar am o cătare ciudată: nu pot să renunţ când simt că am ceva în mână care sare de la un colţ în altul plin de speranţă. Nu pot să renunţ când văd că toată lumea a plecat. Când văd o casă goală, când văd un om între două lumi, când văd că toţi fac pasul în spate cu capul plecat, deci păstrându-şi credinţa de oameni buni. E important să ştie cineva să mută munţii din loc pentru tine chiar şi atunci când tu nu mai eşti.
Cândva, mi-a murit cineva foarte drag pentru că nu a vrut să se aşeze pe munţii pe care eu îi mutasem. Pe el, neîncrederea l-a costat o viaţă. Ar fi murdar să cred că cel puţin am făcut tot ce se putea. Nu e suficient să dai oamenilor locul lor, trebuie să le dai şi confortul noul spaţiu. În principiu, le poţi da tot ce e omeneşte posibil, mai puţin timp. Dar am învăţat că pot să trag de el şi să îl fac cât de mare vreau eu dacă cel de la capătul celălalt de sfoară ştie să tragă cu aceeaşi putere: fără să lase frânghia din mână, dar şi fără să o rupă.
Foarte uşor te împotmoleşti în uluire. Magia ochilor mari trece repede. Ca să poţi face dintr-o clipă o viaţă de om trebuie să îl faci pe celălalt să se mire mai puţin şi să creadă. Cu donaţia, lucrurile nu sunt chiar atât de complicate. Mai greu e să primeşti. Din tot gestul ăsta, aparent retoric, contează un singur lucru pentru morala scrierilor de duminică: a muri împăcat nu e totuna cu a muri cu zâmbetul pe buze. Asta e diferenţa dintre tragedie şi dramă. (acum, eu am scris asta mai mult pentru mine, aşa încât să îmi fac curaj să mai mut munţii odată pentru Cineva. Dar pentru voi, dacă ceva din toate astea face sens, când simţiti că dintr-o clipă puteţi să trageţi o viaţă de om fericit, mergeţi şi fiţi singurii care cred doar în dorinţa lor şi atât. De autismul ăsta are nevoie toată lumea măcar odată).
