Musafiri pe noptieră. Fragment din roman

 „Domnişoară, am două lucruri să-ţi spun: Se primeşte şi se dă înapoi”

Cartea aceasta nu e o carte obișnuită. Ea nu are pagini și nu are cotor, decât o măduvă din care pleacă numai câte oase lași să îi crească. E cartea ta de om și toată rușinea ta cu etichetă de a nu o fi scris mai devreme pentru că ai crezut în iubiri cu jumătăți de măsură, adică în trucuri. Aici e mărturia a două suflete care se spovedesc unui trup paginat, unul care nu va arde și nici nu se va înălța la cer, ci va dispărea fără ca cineva să îi coasă urma.  Cartea aceasta are pagini albe la final și tu îi poți scrie orice destin, orice năruire, orice final care se poate continua pentru că nimic din ce se termină nu se sfârșește. Ea se păcălește că i s-a întâmplat să fie astfel dar nimeni nu știe, în afară de noi, că am lăsat-o să crească cât am vrut și cât am putut, pentru că menirea ei nu e făcută din voință și putință, ci din încercări și seducții. Ea nu este o carte bună, pentru simplul fapt că nu știe ce locuiește dincolo de bine și de rău, dar este o carte care are potențialul de a fi o carte bună. Ce faci cu o asemenea carte ? O mai scrii, de vreme ce are potențialul de a fi o carte bună, dar nu ai încercat-o încă ? O cumperi să o ai pentru toată viața deși ai împrumutat-o la prima lectură și te-a cucerit neașteptat de mult ? O mai citești, deși ai scris-o chiar tu ? Poate da.  Pentru că e ultima carte din mânecă, sau poate prima, și nici nu știai de ea, pentru că trebuie jucată la o ruletă de premoniții și închipuiri, pentru că de când s-a întors clepsidra ea poate să fie o carte căștigătoare sau amăgirea unei loterii vitale fără miză și fără regrete.  Pentru că deși știi că va avea moartea goală și lipsită de rânduri, trebuie să o scrii cu aceeași demnitate și aceeași conștiință, nu din respect pentru cititorul tău, ci pentru că trebuie, ca orice spovedanie, să fie curată și cu zvâc, să fie, la limită, un îndreptar pentru iubire. În plus, e o carte cu chef la mănăstire, seducții în contratimp, oameni vechi pe drumuri noi, iar la final, cu două siluete pe o singură sârmă, pe care fie vor merge amândouă până la final echilibrându-se ușor și făcându-și calea lină, fie se vor despărți, una rămânând în acrobații și alta prăbușindu-se fără rost. Căci, la limită, trebuie să știi să îți faci drum prin cartea asta, așa cum doi oameni trebuie să știe cum să își facă drum unul prin viața celuilalt. Iar toate acestea se întâmplă pentru ca iubesc cărțile scrise în doi.

 *

Astăzi, aş fi luat tot ce mi-a dat Dumnezeu şi i-aş fi făcut lui Mefisto o ladă de zestre fără foc, fără mocnire, ci doar un cazan de lemn cu încuietori largi în care va arde citind ceea ce harul şi povara au născut. Aş fi dat orice pentru o clipă de linişte, iar dacă s-ar fi putut ca binele şi răul să simtă ce mă încearcă pe mine, atunci i-aş fi dăruit povara lui Dumnezeu şi harul lui Mefisto. Îmi doream o nouă carte, dar nu o iubire pierdută. Dar povară fără har nu se poate, căci mâna mea nu e a unui Sisif care scrie şi rupe, ci e a Mariei care a ştiut să dea darul ei de o parte, iar ochiul meu e al Martei care nu vrea să îi scape bucuria.

Între Dumnezeu şi om, dacă aleg omul, nu o să greşesc niciodată, de vreme ce pe chipul lui stă buza lui Dumnezeu care a făcut din Cuvânt lumina, apa, aerul şi degustătorii de păcate. Anii au trecut şi vinul s-a făcut mai bun, ochiul meu mai clar. Aleg omul, pentru că îmi voi putea scrie cărţile oriunde, dar încredere să le scriu cu cineva alături de mine nu îi voi putea da oricui. Aleg omul căruia Dumnezeu i-a dat toate şansele din lume iar eu nu i-am dat niciuna la început. Acum, m-am dat pe mine toată. Şi îmi dau seama că aleg omul pentru că vreau să fiu om. Pentru că al meu cotor e o măduvă în stânga căreia se aşterne un suflet care are foame de iubire, aşa cum hârtia asta a băut toată cerneala din lume şi a prefăcut-o, în cădere, în vin. În sânge. În viaţă. În noi.

Sunt cea mai fericită femeie din lume pentru că mi s-a întâmplat iubirea. Aş fi cel mai fericit om de pe pământ însă dacă aş putea să trăiesc iubind. Dacă soarta mi-ar fi prielnică, aş trăi iubind, împreună cu iubirea. Asta e cu totul altceva decât o iubire în absenţa celui iubit, dar şi o iubire neîmpărtăşită, tot iubire este. Nu eşti cu nimic mai sărac, ca om, dacă iubeşti îndoit. Îndoit, adică numai cu jumătatea ta într-un întreg din care cealaltă parte lipseşte. Eu cred în Dumnezeu deşi nu l-am văzut aşa cum cred în iubirea asta, şi totuşi pe ea am trăit-o, atât cât mi-a dat cel Nevăzut. Am fost o ingrată căci nu mi-am plecat capul şi nu i-am mulţumit pentru tot ceea ce mi-a făgăduit în câteva zile de viaţă. Aş putea muri chiar acum, cât scriu rândurile astea, dar sufletul meu s-ar osteni doar pentru că lasă în urmă o iubire pe care o poartă cu el oriunde şi nicăieri, pe buze ori morminte.

*

 Eram o femeie stearpă de iubire şi nici măcar nu aveam proprietatea termenilor. Îndeobşte, ştiam că nu mă luasem pe mine însămi în posesie ca femeie. Nu o făcusem niciodată, pentru că sunt femeia unui singur suflet şi nu, nu e al meu. Pentru anii tinereţii mele, bărbaţi au fost cei care prindeau cerul cu o mână pentru o nuntă, ca în paginile lui Eliade. Îmi plăcea deseori să trosnesc promenade pe o urbă ticsită de chipuri pe care încercam să ghicesc ceva. Vedeam bărbaţi. Numai când mi-i arăta cineva. Ca femeie, întotdeauna am fost o misogină. Ca filosof, poate că nu e cu nimic ciudat să resimt asta, dar încă mai găsesc de cuviinţă că un bărbat cârmeşte, iubeşte, înşeală şi iartă în felul lui, într-unul boem şi ales, ca fiind cel mai bun cu putinţă. Fireşte, între voinţă şi putere e o sciziune omenească, prea omenească, iar între slăbiciune şi voinţă de putere, un bărbat o va afirma întotdeauna pe cea din urmă. Poate că pe primele două, cârmirea şi iubirea, le va face din voinţă şi putinţă deopotrivă, dar uneori, trădarea şi pardonabilul se conjugă, pe buzele lui, din prea multă voinţă şi prea puţină putinţă. Dar când se lasă iubit şi iertat, le vrea pe amândouă din partea Celuilalt.

Eu nu întorceam niciodată capul după un bărbat, nici din spaimă, nici din voluptate, nici din pierdere de sine, ci doar din odihna sufletului meu. Când îi vedeam întorcând capul după o femeie, îmi aduceam aminte ce citisem deunăzi într-un roman: am uitat de mult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Aşa se întâmplă aproape tuturor bărbaţilor: să n-aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung prezenţa bărbatului pe care l-au iubit sau l-au cunoscut cândva. Dar se întâmplă în viaţa oricărui bărbat un miracol de câteva clipe: întâlnirea unei priviri, o sărutare, o atingere care nu se aseamănă cu nimic din tot ceea ce a fost  până atunci.

Să vedem cât am uitat şi cât am păstrat. Să văd tot ce nu se mai vede.

Extras din romanul „Musafiri pe noptieră”, aflat în curs de apariţie editorială. Mi-am dorit ca o primă frântură din romanul scris în luna mai a anului 2013, revizuit astăzi şi finalizat prin ultimul lui punct, să îşi dea primele pagini spre publicare către Lapunkt. În felul lui, fidel vieţii cotidiene, e un roman care merge drept lapunkt: acolo unde prea puţini au curajul să recunoască ce sunt chiar şi atunci când nu sunt decât cu sine înşişi.  

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *