Petrecerile! Luat pe sus, dus fedeleş, ingredientul secret, distracţia garantată. Siminică, cum vă spuneam. Sufletul petrecerii! „Trebuie, te aşteptăm, toată lumea în balcon, urale, cu cadoul s-a rezolvat, nu-ţi fă griji!”. Nu-i uşor cu necunoscuţi, nu ştii peste cine dai, şi cum eu, ah, la capitolul impresie, doar ştiţi… Îndoielnic, privit cu suspiciune, posibil infractor, tâlhar la drumul mare, hoţ, hărţuitor, tot timpul la limita încrederii, cât pe ce să fiu luat la bătaie. Nu-i nimic, mergem, ne distrăm, dansul, băuturica, pipăiala, râsul. Nu mă pot stăpâni, trebuie să discut, să deschid subiecte, investigaţii, întrebări, obsesii, mereu revin la ele, plictisesc, enervez. „Iar ăsta. Să vezi ce-o să zică. Sigur nu-i pică bine ce se discută. O să dea cu bâta-n baltă. Ne mai şi fumează ţigările, cotrobăie. Oh, nici o problemă, sigur că puteţi să luaţi, pachetele de pe masă sunt ale tuturor. Mai beţi un rând?”. Torn, torn, nu mă joc, sunt de cursă lungă. Îi înnebunesc. „Eşti agresiv. De când te cunosc eşti aşa. Uneori mă sperii, să ştii. Aş vrea să nu te mai văd. Vreo lună – două. Ne mai gândim”. Să vezi ce hăcuială, mamă-mamă… „S-a ambalat din nou. Ţi-am spus ca e o idee proastă. Uită-te la el. Acaparează discuţii şi are nişte idei fixe, ah Dumnezeule, din ce văgăună o fi ieşit? Cică-i aşa de mic. N-a fost deloc un copil simpatic. Pe-atunci taciturn; cu toate astea era politicos. Dar acum? Nu l-am văzut de mult, dar parcă e mai rău.
Oare cât de jos va ajunge? O să cerşească?”. Nu prea primesc musafiri, nu am exerciţiul ăsta, cum să-i spun, valsul în societate. Nici succesul. Nu, nu, deloc. Acolo, puţină vrăjeală, cât să las impresia. Dezgust. Îi simt că le e scârbă. Ce m-ar mai strivi, călcat în picioare ca un gândac, paf paf cu talpa pantofului, bine ţintit, cu tocul. „Ăsta e supravieţuitor. Mă mir că încă nu s-a îmbolnăvit. Enervează. E de o manieră… Ar trebui totul mai pastelat, mai nuanţat. Nu, vede doar în alb / negru. Nu se adaptează, lipsit de nuanţele locului, mereu cu aceleaşi trucuri. Pun pariu ca nu-l scoţi din ale lui. Şi când îmi spune că are dreptate… explodez! Greşesc că îi zâmbesc amabilă, are impresia că vreau să mă culc cu el şi apoi se dă la mine. Nu înţelege subtilităţile, jocul, o ia prea în serios. În fond glumeam. Parcă era distracţie, nu? Dar nu credeţi că… sau n-ar fi mai bine să… sau nu e greşit acolo? Vai dar ce sigur sunteţi! Ce argumente! Ce discurs! Nici chiar aşa… Măcar un pic de angoasă, o mică teamă, o tresărire. Şi cu toate astea nu-l simt deloc sigur. Prea dă din gură mai departe. Ascunde, disimulează, face pe deşteptul. În plus e violent. Toate poveştile alea de pe stadioane… Uite, ţine să le urle şi acum. Nu, nu s-a pilit.
Şi ăsta-i de-abia începutul. Adevărul e că-i interesant, dar n-aş putea trăi cu el. Are câte-o problemă în fiecare zi. Ba cu banii, ba cu jobul, ba cu fotbalul, ba cu principiile. Ţine la toate rahaturile lui, oboseşte. Uneori imi spune că-i ajunge, dar apoi o ia de la capăt. Zău, e prea de tot”. Pai cam aşa, dar micile mizerii te toacă. Azi s-au rupt pantalonii, ieri talpa la pantof. „Nu ţi-e ruşine să umbli cu peticul ăla? E între picioare, dar tot se vede. Nu e deloc bine. În plus, eşti nebărbierit. Deloc constructiv, eşti de un pesismism… Ah, dar mai bine lasă-mă-n pace, vreau să mă înveselesc”. Toate superficialităţile astea… repezite, în grabă, nimic apăsat, nimic gândit, lucrul la concept. Adio. Degeaba dau din gură că uite, nu mi-au folosit la nimic. Ideile. Încăpăţânarea. Încrâncenarea. Tristeţea mersului împreună în taxi, ea îmbufnată… Lasă bătrâne, vai, papagal. Bataie de joc. Sentimente. Ah, ce-am mai râs, nu? Hai să te strâng în braţe, poate-poate. Nu? Plângi? Hai la mine. În genunchi, iertare, pe jos, în noroi, în pantalonii peticiţi. Hai pupă-mă, aşa, aşa, parcă ne-am mai liniştit, nu?
“Luaţi-l, simt că înnebunesc, şovin nesimţit, măgar! N-aş vrea să vă văd pe la pipoux, ştiţi, cu fandoseala, mâncăruri exclusiviste, minimale ce-i drept, dar astea nu-s pentru foame. La cât de abrutizat… uită-te la el, ca un pădurar, puţind, pun pariu că mâncaţi doar la fastfood… Europa, cultura şi arta, foufou, bellearte, nu ştiţi, sunţeti demn de dispreţ”. Întotdeauna ajung la partea asta. În special cu ele. Le intrig, se enervează, vor să mă domine, sado-maso, legat, biciuit, pleznit la fund, sodomizat. Ştiu că şi-ar dori, însă parez, contraatac, le-o întorc în ficaţi, gândire ageră, pocnesc ca un bici, le las cu gura căscată, plescăie ca peştii, nu mai au ce să zică, depăşite, călcate în picioare, dezarmate, fără argumente, nervoase. De când s-au emancipat, s-a dus totul naibii. Nu mai poţi respira, o goană continuă. Stahanoviste. „Pun pariu ca sunteţi poponar. Aveţi prietenă? Ne tot spuneţi de ea, însă nu o vedem. Certaţi? Aaaaah, dar nu ne miră!”. Îndeosebi cele măritate, încinse, fremătând, adulmecându-mă, dar cum aşa, cu soţul acolo, cu barierele ideologice, toţi nervii ăştia, ameţite, mirosind a vin, a mentol, în fumălăul ăla. „Uite-l, fascist de-a dreptul! Cu ideile alea!”. Ne îmbrâncim, o ciupesc un pic, hlizeală, chirăială, s-a dus naibii, pe sub fuste, prin colţuri… „Soţul, soţul, staţi, ooohhh, nu fiţi măgar… dar ce ahhh, oare să intrăm în cameră? Credeţi că o să ne prindă?… Nu m-ar mira! Un scandal, o cafteală, că doar am auzit şi noi, cu tribuna, cu huliganii… dar îl iubesc, să ştiţi. Nu cred că merită un scandal. Lăsaţi, haideţi mai bine să bem ceva, un coniac? whisky? Poate o bere? Părerea dumneavoastră de nihilist? Grobianismul la el acasă, înjurăturile, n-o să-l putem opri niciodată, de ce-i daţi apă la moară? Afară, afară, pe balcon, în frig, să se racorească, în puţa goală, zgribulit, cu biciul peste buci ar trebui!”.
Le vedeam la Delivery, în extaz, uitându-se la ţiganii ăia cum făceau lighene din cositor. Deh, multiculturalism, schimburi între popoare, ia un ciubăr, dă-mi portofelul. Aplauze, urlete, fustele ridicate, dansuri, era cald, toate voiau să o-ndese, mai ales feministele, ecologistele, protestatarele, aceste noi religii, adevarate preotese, activiste, ceva înspăimântător… O luaseră razna, ţiganii speriaţi au rupt-o la fugă. Şi le dau dreptate. I-ar fi violat acolo în stradă, la statuie, la porcul, ştiţi că i-au ridicat ditamai bustul…
Toate în comunicare, cosmopolite, pe pr, hr, cr, ţr, caca-maca, strategiile, numai social media, aproape exclusiv, de pe laptop, smartphone-uri, tablete, aplecate toată ziua, chiar şi la băutură, la party, nu le mai tihnea nimic, acrite, plictisite, clempănind nimicuri, „doar în online, doar în online, vremea tipografilor a murit, hehe, citim doar digital! exclusiv digital!”, eu, orbete, nevăzând avantajul, „sunteţi rămas în urmă, îndărătnic, îmbătrâniţi urât!”.
Toată gaşca asta, cu „arta şi cultura”, chestiile călduţe, gu-gu-gu, povestioarele de iubire, micile plictiseli, dramoletele, lacrimile de uşurare de la sfârşit, un pomello, un espresso decaff, artzy… Cam cretinei, seamănă cu vegetarienii, vor să te şi convingă. Pierd teren în faţa ăstora, eu cu găunoşeniile mele, brutal, neatent, abisurile, căderile fastuoase, prăbuşirile, nu ies din casă cu săptămânile, să veniţi să vă povestesc, adică nu ne pierdem în porcărele, în nimicuri, nununu! Alea sunt pentru baieţei, pentru văduvioare, pentru bloggeriţe – doar acolo cu uşurelul, doar acolo, dar pe stradă – anvergura căderii, vocaţia eşecului, nu te poţi pierde în uşurătăţi, în superficialităţi. Ai comis-o grande, îndată te-ai trezit fără scaun sub fund, ai căzut, adio glorie, gata, ciao bella, pupici!
