I-am scris Monicăi Lovinescu acest mesaj (electronic) într-un moment bun, după prima mea vizită în casa lor de lângă Buttes-Chaumont şi în ajunul zilei ei de naştere. Astăzi, când se împlinesc 90 de ani de la naşterea ei, simt nevoia să-l împărtăşesc cu toţi cei care n-au uitat-o.
Date : Lun 18 nov 2002 14:55
Dragii mei,
Vizita în căsuţa Dumneavoastră, aproape neverosimilă în mijlocul Parisului, cu acoperişul ei ţuguiat, cu lumina blândă şi cărţile care căptuşesc toate zidurile mi se pare un vis. Nu ştiu când a trecut timpul, parcă nici nu am intrat în casă, parcă nici n-am început să vorbim despre Leni Caler si Camil Petrescu, despre 3-ul la matematică al elevei Monica şi despre replica tatălui ei şoptita la ureche la spectacolul Suflete tari, despre ce rezistă cel mai bine din Sebastian, despre micul conflict avut de Virgil Ierunca, despre interbelic şi despre romane şi despre literaţii de azi şi despre dezamăgiri şi amăgiri, parcă nici n-am făcut poze („Pe Monica n-o vad”-dixit Virgil). Şi parcă îmi venea să-mi dau jos paltonul iaraşi, ca să mi-l ţină domnul Ierunca şi parcă îmi venea să mă întorc s-o mai sărut o data pe Doamna lui şi parcă totul nu s-a întâmplat. Ce ştiu sigur e că, la plecare, ceva din căldura casei m-a ţinut pe loc şi m-am simţit cuprinsă de o mare tandreţe pentru locuitorii ei – o tandreţe ale cărei urme le vedeţi şi aici şi dacă vi se par prea lirice, tant pis pour moi.
Va spun aşadar, din ajun, LA MULŢI ANI şi vă trimit promisul fişier ataşat (ştiţi să-l deschideţi?) cu articolul meu prilejuit de Jurnal. Sper să nu se transforme în anti-cadou, adică să nu cuprindă ceva care să vă necăjească.
Vă îmbraţişez,
Ioana
Prefaţă la Jurnal esenţial
Monica Lovinescu
În preajma zilei de naştere a Monicăi Lovinescu (s-a născut în 19 noiembrie 1923, a murit în 20 aprilie 2008), Editura Humanitas publică un Jurnal esenţial al autoarei. Este o selecţie, făcută cu mult discernământ şi cu mână sigură de Cristina Cioabă, din toate cele şase jurnale apărute deja. Ceea ce ni se oferă acum este un concentrat de viaţă, asemenea esenţelor de parfum stăruitoare, greu de uitat. Şi este, în acelaşi timp, un prilej de recitire nu numai a unor însemnări zilnice, ci a întregii noastre istorii din 1981 până în 2000.
Am avut şansa ca, după publicarea unora dintre cărţile mele, să sune telefonul, iar la celălalt capăt să aud vocea cu perfectă dicţie radiofonică şi cu plăcuta răguşeală care-i dădea ceva iremediabil boem, a Monicăi Lovinescu. Urma o adevărată cronică orală a volumului abia apărut, o recenzie telefonică rotundă, ageră, generoasă, dovedind un lung exerciţiu şi un talent înscris probabil în genele ei de fiică de critic literar. Şi pentru că, spre surpriza mea, autoarea iese din Jurnalul esenţial mai vie şi mai prezentă ca niciodată, îmi vine să pun şi eu mâna pe telefon, să-i spun cât de mult mi-a plăcut „noua” ei carte. Rândurile care urmează n-ar fi existat dacă aş fi putut s-o fac.
Redus la miez, decojit de redundanţe şi de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile veneţiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzişuri, frumos şi curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înşine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puţini alţii, vocaţia şi, mai ales, vitejia lucidităţii şi a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înşelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor şi a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană şi în acelaşi timp o „deformaţie” profesională de jurnalist corect, de om conştient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.
Crescută în interbelic într-o lume liberă, educată estetic de mică, şi-a descoperit, după plecarea din ţară, în 1947 (în împrejurări care par desprinse dintr-un film de aventuri) şi după stabilirea ei la Paris, o vocaţie etică. Le-a îmbinat pe amândouă şi le-a îndreptat spre România. A vorbit la microfonul Europei libere în numele est-eticului (formula îi aparţine) căruia i-a sacrificat orice altceva. Este triada, ca să nu spun treimea vieţii ei: eticul, esteticul şi estul. Acestora le-a dedicat tot timpul şi toată grija. Dar să nu ne înşelăm: sacrificiile făcute de Monica Lovinescu (carieră, somn, cărţi proprii şi, într-o bună măsură, viaţa personală) nu sunt de dragul unor principii sau valori abstracte, ci de dragul unor oameni concreţi pe care se făceau experienţe politice dezastruoase. Se simţea răspunzătoare pentru fiecare dintre cei în suferinţă sau în pericol, iar dacă exista cea mai mică şansă de ajutor pentru oricare dintre ei, necunoscuţi sau cunoscuţi, nimic n-o mai putea opri să li-l dea. Într-un scurt bilanţ din 5 august 1999 spune: „În afară de întâlnirea cu V., sensul existenţei mele acesta a fost: înfruntarea cu un sistem totalitar, un microfon, solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvaţi, încăierarea cotidiană cu călăii ascunşi în cutele utopiei”.
A fost dintre oamenii privilegiaţi care au putut ajuta şi ale căror cuvinte se transformă în fapte. A salvat vieţi, şi prea puţini mai par să-şi amintească de asta. A ocrotit, a vegheat, a ridicat zid de cuvinte în jurul celor care protestau, a căutat căile cele mai eficiente de luptă dreaptă. Dacă n-aş şti că se temea de vorbe mari, aş spune că a fost, în felul ei, o eroină, a ţinut piept, alături de Virgil Ierunca şi de alţi doi-trei, unui întreg sistem represiv, aşa cum, pe vremuri, câţiva oameni apărau o cetate împotriva unei întregi armate, creând impresia că sunt şi ei o armată. Iar când n-a aflat la timp de vreo persecuţie şi n-a putut interveni (cazul Gh. Ursu), a suferit şi a compensat prin sensibilizarea presei occidentale, pentru a împiedica, pe cât posibil, ca asemenea lucruri să se mai repete.
O descoperire pe care o fac citind acest jurnal vechi şi mereu nou, şi mereu impresionant, este că sincronismul, teoria lui E. Lovinescu, a funcţionat perfect şi în cazul Monicăi Lovinescu, însă cu semnul schimbat. Criticul teoretiza sincronizarea noastră cu Occidentul, trăirea în unul şi acelaşi timp cu acesta. Monica Lovinescu, în schimb, are grijă să se sincronizeze cu Estul (în defavoarea ei), să fie mereu pe aceeaşi lungime de undă, chiar şi la propriu, cu România. Află imediat tot ce se întâmplă în ţară, înaintea celor care trăiesc în ea, ba mai mult, cei care trăiesc în România află adesea abia prin vocea Monicăi Lovinescu, de la Paris, ce e la ei acasă. „Trăim în fond la Bucureşti” – spune la un moment dat autoarea.
Se întâmplă uneori să nu reciteşti o operă clasică decât atunci când apare într-o nouă traducere şi să constaţi, din nou, cât de importantă e cartea pe care o uitaseşi în raft, şi ce bucurie este s-o reiei. Această „nouă traducere” este, în cazul de faţă, concentrarea celor şase jurnale ale Monicăi Lovinescu într-unul singur. Impresia la a doua lectură este chiar mai puternică decât la prima, pentru că aceea era ruptă, separată, de la un volum la altul, de intervale lungi de timp, pe când aceasta este adunată şi ferită de redundanţe.
La a doua lectură, însemnările câştigă o nouă dimensiune. Acum a trecut destul timp pentru a se vedea ansamblul, evoluţia şi transformările României în ultimele decenii. Prima lectură era bruiată de curiozitate, tentaţie inevitabilă în cazul jurnalelor contemporane: cine ce-a spus şi ce-a făcut, cum „iese” cutare sau cutare, micile istorii individuale. (Şi la acest nivel apar noutăţi de perspectivă prin evoluţia biografiei tuturor personajelor din jurnal, care obligă mereu la comparaţii.) La a doua lectură bruiajul dispare, iar documentul istoric se decupează net din cotidian. Iese acum la iveală şi adevărata statură a autoarei. Într-una din consemnările anilor ’80, Monica Lovinescu se amuză că diverşi oameni din ţară, care n-o văzuseră, dar o auziseră, şi-o închipuiau mare, serioasă, îmbrăcată eventual în taior, şi că s-au mirat aflând că e micuţă şi poartă blugi! (Recunosc că şi eu m-am mirat, la prima întâlnire de la Librăria Kretzulescu, să văd o femeie veselă, plină de căldură, într-o rochie înflorată, pentru că feminitatea ei evidentă şi fermitatea ei de luptător de mare clasă erau greu de asociat.) Astăzi, prin acest concentrat de viaţă, statura Monicăi Lovinescu (căreia, în celălalt capăt al firului biografic, adică în copilărie, Ion Barbu îi dedica chiar poemul Statură) dobândeşte alte dimensiuni. Dincolo de trăsăturile ei care puteau părea, de la distanţă, severe, izbucneşte o dragoste de oameni cum rar se poate întâlni. Când e dezamăgită de cineva o spune în treacăt, ascunzându-şi rana, când, dimpotrivă, poate să spună că s-a înşelat sau că s-a grăbit cu o judecată negativă, e fericită şi o afirmă răspicat. Ironia istoriei face ca perioada de după ’90 să-i ofere decepţie după decepţie, iar intelectualii, scriitorii să fie aici la concurenţă cu oamenii politici. Şi totuşi, Monica Lovinescu îşi caută fără să obosească noi prieteni, oameni frumoşi pe care să-i poată admira şi lăuda, între care „descoperirea lui Virgil” care este Horia-Roman Patapievici, „emoţionanta calitate umană a lui Vlad Zografi”, „umorul lui Dan C. Mihăilescu etc. etc.” Dintre cei vechi, notează că se bizuie în continuare pe „prietenia exemplară cu Liiceanu”, prietenie care este, fără îndoială, unul dintre firele luminoase ale acestui jurnal.
În paginile acestea sunt surprinse, mai bine ca în oricare din cărţile apărute după 1990, furtunile psihologice colective pe care le suportam în perioada ceauşistă, cu toată grozăvia lor, dublată pe-alocuri şi de comic, şi de absurd. Cum se agăţa lumea de zvonuri despre comploturi, lovituri de Stat, atentate, boli şi operaţii ale dictatorului, cum se puneau în circulaţie, pentru a teroriza psihic oamenii, ipotetice măsuri orwelliene, cum se spera mereu într-o salvare picată din cer. Între acestea, ca şi între numeroasele provocări şi sabotaje, Monica Lovinescu trebuia să discearnă, iar inteligenţa ei a ajutat-o să cadă rareori în capcană.
Jurnalul e eliptic, iute, fără cea mai mică grijă stilistică, cu un scop vădit documentar: „doar o agendă mai amplă, putând servi unei istorii a exilului sau a disidenţei”. E destinat aşadar memoriei, nu literaturii, crede autoarea, dar formulările concise, unele aproape aforistice, îi depăşesc adesea intenţia. N-are timp de jurnal, pentru că e mereu contracronometru: „Prea neîntreruptă stare de urgenţă”, scrie ea în 11 decembrie 1985. Abia după 1990 şi, mai ales, după închiderea definitivă a microfonului Europei libere, ritmul devine mai blând, iar notele capătă o anume tihnă a meditaţiei şi melancolia densă a celei care vede că-şi pierde, pe măsură ce-i mor prietenii, bucăţi tot mai mari din trecut. Martorul, cu tot omenescul lui, iese la suprafaţă din faldurile Istoriei. Multe pagini din anii din urmă dau seama de scriitorul pe care Monica Lovinescu l-a sacrificat, de altminteri fără să-şi plângă de milă.
Pagini cu deosebire emoţionante sunt legate de prima şi a doua întoarcere în ţară, după aproape 50 de ani de exil. Acum Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca îşi verificau opţiunea şi sacrificiul întregii vieţi şi, din fericire, au văzut că a meritat. Un singur exemplu: la aeroportul Otopeni funcţionara care trebuie să pună viza pe paşaportul celor doi, „o fetişcană”, izbucneşte în plâns când citeşte numele, apoi iese din ghişeu şi îi îmbrăţişează.
Deşi trăieşte în exil, nu marii noştri exilaţi sunt figurile principale (dar, când apar, e ca într-o minunată piesă de teatru, cu un Cioran ataşant, un Ionesco fragil, un Eliade complicat, toţi „strălucind de nefericirile Istoriei”), ci, culmea, în centru sunt oamenii din România, cu toate ale lor. De fapt, personajul principal al jurnalului este România. Eul propriu e neglijat – e unul din punctele în care autoarea nu seamănă cu interbelicii –, pentru că o interesează doar ceilalţi, dar ar fi stupid să nu vezi, după cortina discreţiei, adâncimea sentimentelor ei bune şi a marilor ei dureri, între care moartea mamei şi remuşcările cronice ale fiicei. În preajma autoarei e mereu V., Virgil Ierunca. Monica şi Virgil, Pamina şi Tamino în tinereţe, Baucis şi Philemon după ce se trezesc că le-a trecut viaţa şi că nu mai doresc decât să moară împreună.
„Doi oameni restabilind «binele» împotriva unui întreg stat organizând răul”, cum a spus Imre Toth despre ei, în 1982. Formulă care e şi cea mai concisă prezentare a Jurnalului esenţial.
(text care a apărut ca Prefaţă la Jurnal esenţial, Bucuresti, Editura Humanitas, 2010)