Se fac astăzi 90 de ani de la nașterea unei mari doamne. Puțin peste 5 ani de la moartea ei… deși dacă te naști o dată nu mai mori niciodată, când știi cum să te lași evocat… Probabil dovada cea mai consistentă din cultura română că așchia nu sare departe de trunchi (o constatare până la urmă cât se poate de subiectivă), Monica Lovinescu apărea pe lume în toamna lui 1923, pe data de 19 noiembrie, într-un „mic Paris” (Bucureștiul) care avea să se transforme, mai apoi, doar prin puterea predestinării, în marea și autentica ei capitală occidentală (Parisul). O toamnă pe care a resimțit-o mereu ca pe un destin melanholicos (scria ea, în 1997): A început de ieri toamna adevărată: rece și cu ploi. Până acum am avut o toamnă de carte poștală. Îndulcită în aur. Sau ca în versurile lui Apollinaire pe care nu doar într-un anotimp mi le-am recitat: „mon automne éternelle/ ô, ma saison mentale”… Numai bună de plimbări pe cheiurile Senei. Trecute vieți…
Nu am apărut eu însumi pe lume suficient de devreme pentru a mă lăsa purtat de vocea ei dintr-un difuzor al speranței (Europa Liberă), dar constatările mi-au permis mai apoi să recuperez acest deficit existential prin inestimabile cărți și înregistrări. Îmi sunam apoi tatăl (a câta oară pe acest subiect) să-l mai întreb o dată cum a fost? Ce a însemnat ea? Ori mesajul acestei nădejdi cu nume și prenume? Și tot el, a câta oară (?) și vădit obosit, mi-a răspuns într-un târziu: a însemnat tot ceea ce nu ne puteam permite…
Un om dedicat moralei, dar și o autentică gânditoare politică (am spune profund arendtiană), aceasta a fost sărbătorita noastră! Reperele intelectuale ale Monicăi Lovinescu ne poartă pașii prin labirintul mental din care a răzbătut cu atâta forță, în timpul vieții, vocea unică a unui adevăr care încă se lasă atât de greu și chinuitor revelat. Nota în anii 1990 …un inedit al lui Furet scris nu cu mult înainte de moarte și care ne face să regretăm încă o dată că nu ne vom mai putea sprijini pe luciditatea sa, atât de rară în peisajul francez: „Contrar a ceea ce s-ar fi putut crede, prăbușirea comunismului sovietic a adus cu sine o deplasare a opiniilor publice din Europa de Vest spre stânga. Capitalismul a învins, el a devenit chiar singura perspectivă a umanității. Dar cu cât este mai triumfător, cu atât este mai detestat. În realitate, o dată cu Uniunea Sovietică el a pierdut unul dintre cei mai buni termeni de referință, care-l făcea să pară prin contrast o vitrină a libertății. […] Partea curioasă este că stânga europeană nu este socotită responsabilă de actele ei de complezență, nici de sprijinul adus acestui socialism (socialismul polițienesc din Est)”… Desigur, nu ne vom mai putea sprijini nici noi, acum, pe luciditatea dânsei, dar vom avea constant la ce să ne întoarcem pentru că ne-a lăsat o moștenire inepuizabilă…
Și tot într-o melancolică dimineață de toamnă, la un moment dat, în timpul vieții, Monica Lovinescu se trezea în minte cu următoarea frază și o consemna în jurnal: România este o țară rămasă într-o suburbie a destinului! Minunat corolar al unui exil imens prin importanță, esența unei karme sfâșietoare care a făcut-o să-și „trăiască” țara în universul-oglindă al amintirilor esențiale. Să-ți iubești sentința luminând calea propriul tău călău, poporul tău nefericit… iată natura acestei personalități pe care nu avem voie să o pierdem nicicând din memorie. La cât mai mulți ani în gândurile noastre, Monica Lovinescu!
