În penumbră. Câteva insemnări despre Cehov.

Ca şi Turgheniev, Cehov aparţine unei familii de spirite pentru care nuanţele contează mai mult decât tuşele profetice. Ca şi Turgheniev, Cehov este fidel unei poetici literare şi ideologice ce refuză fanatismul, în numele privirii ce poartă asupra umanităţii ce rămâne prin excelenţă imperfectă şi tentată de ratare. Ca şi Turgheniev, Cehov este vocea unei Rusii pe care izbucnirile stihiale ale veacului XX au mutilat-o: textele sale vin către noi, cei de astăzi, dintr-un timp ce ni se pare străin şi îndepărtat. Esenţială este această rezistenţa cehoviană la proiectele destinate să emancipeze omul, invocând, invariabil, ideile mari, ideile pentru care omenirea este chemată să moară şi să renască, purificată.

De aici, poate, calitatea specială a scriiiturii lui Cehov, ce seduce, deconcertează şi şochează. Din spaţiul prozei şi al teatrului său lipsesc marile gesturi pe care le adoră intelectualii obsedaţi de mistica rusă. În nuvelele şi în dramele sale nu vorbesc profeţi ce aspiră să croiască drumuri noi, ci fiinţe care îşi investighează propria ratare cu meticulozitate clinică. Realismul lui Cehov se fondează pe această putere etică de a refuza autoiluzionarea care îi împinge pe atâţia dintre contemporanii săi către utopie. Cehov nu a putut cultiva acea încredere oarbă în demosul rus pe care o regăsim la narodnicişti şi la slavofili, în egală măsură. Ţăranul lui Cehov nu este acel arhetip vrednic de elogiu necritic, flacăra ce arde în mijlocul unei civilizaţii necorupte de demonul occidental. Iconoclastă şi rebelă, o proză cu temă rurală ca “Mujicii“ ilustrează această înclinaţie profundă către demistificare şi deconstrucţie pe care textele lui Cehov o cuprind, în mod natural. Întoarcerea ţăranului care a cunoscut luxul oraşului în comunitatea sa originară nu mai este posibilă – tărâmul pe care îl regăseşte nu este cel al arcadiei, ci acela al mizeriei punctate de beţie şi de violenţă. “Mujicii“ sunt, ca şi “Desţelenire“ al lui Turgheniev, manifestul unei sensibilităţi ce nu se mai poate investi în fantasme milenariste.

Rusia cotidiană a lui Cehov este o acumulare de detalii înfricoşătoare, care se revelă ochiului dincolo de aparenta lor înscriere organică în real. Directorul de bancă din “Jubileul” este creatorul unei realităţi secunde şi mincinoase, pe care o regizează cu minuţiozitate. Umilul funcţionar a cărui moarte este adusă de un strănut inoportun nu este cu nimic mai nefericit decât medicul de ţară ce este condamnat să lucreze alături de un felcer beţiv şi incompetent. Parvenirea socială este, la Cehov, o formă de patologie morală, ce acordă personajelor sale o energie teribilă şi demonică. Primarul care visează la decoraţia persană nu se lasă descurajat de nici un obstacol, în vreme ce scriitorul ratat care îşi terorizează familia, cerând linişte pentru elaborarea marii sale opere închipuite, posedă o cruzime pe care tonul comic al naraţiunii nu o poate masca.

Distanţa dintre mediocritatea vieţii şi măştile pe care indivizii şi le asumă este una dintre temele pe care, în variate chei stilistice, Cehov o va explora. Dialogul dintre prinţesa din proza omonimă şi fostul ei medic este un tur de virtuozitate ce evocă cruzimea lui O‘Neill din “Lungul drum al zilei câtre noapte”, dar şi finalul profetic şi demascator din “Revizorul”. Binefăcătoarea ce vizitează mănăstirea este un monstru care îşi supune pe cei dependenţi de ea unui ritual al cruzimii şi exploatării. Cei care se pregătesc să treacă de această graniţă a aparenţelor “burgheze” sunt, mai devreme dau mai târziu, împinşi către marginea care nu este decât un alt nume al infernului. Ambiguă şi enigmatică în limpiditatea ei, “Salonul numărul 6“ este cronica acestei coborâri în miezul lumii, până atunci ignorat. Măştile Rusiei sunt dintre cele mai ciudate şi spitalul de nebuni este teritoriul unde eşuează individul înzestrat cu temeritatea/iresponsabilitatea de a pune sub semnul întrebării ordinea pe care se întemeiază “normalitatea” lumii sale.

Teatrul şi proza lui Cehov sunt unite prin această propensiune către meditaţia în marginea ratării şi a timpului. Istoria aristocratei N. N care îşi ratează viaţa neducând până la căpăt promisiunea iubirii pentru judecătorul de intstrucţie este, în substanţa ei, una dramatică şi teatrală. Rataţii din textele dramaturgice sunt, cel mai adesea, fiinţele cariate de acest sentiment al şansei care nu a fost niciodată împlinită. Dorn şi Astrov, cu amestecul lor de umanitate şi de alcoolism, sunt emblemele acestui univers care trăieşte dominat de perspectiva trecerii şi a morţii. În fiecare dintre destinele umane, sugerează Cehov, se află un miez pe care nu îl vom descoperi, de vreme ce stă sub pecetea ambiguităţii şi a tainei. Naratorul din “Lumini” este martorul confesiunii inginerului Ananiev – ce se poate înţelege din această viaţă dedicată, simultan, construcţiei şi filozofării fără de orizont? Geniul lui Cehov rezidă în subtilitatea şi temeritatea cu care literatura cucereşte un domeniu banal şi nespectaculos. Conversaţiile cu viitorul şi cu moartea sunt dintre cele mai dese pe care le poartă personajele sale. Teatrul lui Cehov se plasează, deliberat, în acest interstiţiu prin excelenţă dificil de definit. Muzicală şi impresionistă, arta sa scenică este încărcată de tensiunea lipsei de speranţă. Comedie ori dramă? Citită şi recitită, “Livada de vişini” nu se lasă epuizată şi încadrată. Lumea livezii de vişini este şi lumea lui Treplev şi a surorilor ce visează, neîncetat, la Moscova pe care nu o vor mai revedea niciodată.

Un text “minor”, precum “Calhas”, probează virtuţile acestui stil novator şi subversiv în raport cu vechile convenţii teatrale – monologul bătrânului actor, confruntat cu demonii trecutului său, evocă, peste decenii, teatrul secolului XX şi suita sa de arlechini tragici. Ivanov, din piesa omonimă, este, la rândul său, parte din această clasă de spirite ce nu poate să- şi imagineze pentru sine decât eşecul lamentabil şi sinuciderea. Saturată de o poezie thanatofilă, dramaturgia lui Cehov partipă la acest efort de a cartografia mişcările cele mai delicate ale eului, mişcări ascunse dincolo de suprafaţa mediocrităţii aparente. Contrapunctică, scriitura lui Cehov ignoră demarcaţiile filistine, imaginând un teritoriu în marginile căruia nuanţele predomină, în defavoarea tonurilor grave şi ipocrite ale moralizatorilor de ocazie.