Teatrul clădit în Focşani de Maiorul Gh. Pastia se deschidea în Focşani, acum o sută de ani, în Vechiul Regat pe al cărui tron domnea, senin şi suveran, regele Carol I. 1913- un an special, anul păcii de la Bucureşti şi ultimul an de pace înainte ca marele război să înghită lumea de ieri. Era acesta un univers atât de apropiat de cel pe care Stefan Zweig îl evoca în paginile sale: un univers provincial în marginile căruia încrederea în progres şi temeinicia viitorului erau cărămizile venerate de toţi.
Din tot acest cosmos ce i-a dat naştere Maiorului Pastia şi tenacităţii sale nu a mai rămas, astăzi, decât clădirea majestuoasă a teatrului pe care l-a imaginat. Peste visul său s-au aşternut decenii, încercări, crime şi singurătate. Din silueta oraşului pe care Pastia îl cunoscuse şi îl iubise nu au mai ajuns pănă la noi decât frânturile de coloană antică ale trecutului. Primăria, Ateneul Popular, clădirile sobre ale liceelor, cu lungile lor culoare şi tăcerea lor umbroasă. În jur, blocurile s-au întins şi au incercuit aceste insule stranii de turle şi de ziduri cu brâul lor de moloz şi de murdărie. Vocile care au răsunat în clădirile de atunci sunt, toate, amintire. O amintire evocată, din când în când, în discursurile comemorative scandate strident.
Copil fiind, treceam pe lângă teatru în drumul meu spre casa bunicilor. Zărindu-l, ştiam că sunt mai aproape de vacanţe şi de lumina lor. Privindu-l, astfel cum se desena ca o acuarelă în văzduhul de albastru pur, ştiam că sunt acasă şi că înaintea mea, înaintea pionierilor şi a uteciştilor, înaintea blocurilor şi a macarelelor, înaintea tuturor acestora, a fost acest Focşani simbolist şi miniatural al bunicilor mei, Focşani al viilor şi lecturilor, al poeziilor şi visărilor, al căsătoriilor tihnite şi al dulceţei vieţii. Fiind alături de el, simţeam că din teatru răzbăteau vocile pe care nu îl putea înţelege decât amintindu-mi de istoriile bunicilor, acel sunet din care se desprindea cortegiul de fotografii pe care îl descopeream în adâncul tăinuit al biroului din casa lor. Atingându-i zidurile,discret, ca de fiecare dată când reveneam, coboram pe acest drum al melancoliei pe care doar noi, moldovenii, îl putem parcurge cu adevărat, drumul străjuit de amintirile ce nu încetează să te bântuie, tandru, devenind din ce în ce mai puternice şi mai înmiresmate pe măsură ce ne depărtăm de soarele ce ne-a luminat ,cândva, fericirea.
De câte ori îmi este dor, închid ochii şi revăd jocurile de copii care se ţeseau în piaţeta din jurul lui, jocurile neştiutoare ale nepoţilor vegheaţi de bunici şi mai am încă în gură gustul unic şi miraculos al prăjiturilor cumpărate de bunicul meu. Teatrul, el, a rămas, trainic şi sfidător, înfruntând veacul, de pe promontoriul său, asemeni unei nave ce refuză să intre în port, spre a evita furtuna. Ei, bunicii, au imbătrânit şi au murit şi,asemeni maiorului Pastia însuşi,sunt acum, parte din vântul ce adie pe străzile oraşului, îngânând toamna şi chemând primăverile de altă dată, sunt cântecul delicat pe care îl poţi distinge în dimineţile limpezi în care Teatrul se înalţă, cu zidurile şi cu ornamentele sale, spre cer.
