Comisarul de poliţie Ociumelov trece prin piaţă în manta nouă şi cu o legăturică în mînă. În urma lui, un vardist roşcovan duce sub braţ un ciurel plin cu agrişe confiscate. Împrejur, tăcere adîncă. În piaţă, nici ţipenie… Uşile dughenelor şi cîrciumilor stau căscate, ca nişte guri flămînde, şi se uită jalnic la cele orînduite de Dumnezeu. În faţa lor nu se vede nici măcar un cerşetor.
— Carevasăzică, muşti, blestematule! aude dintr-odată comisarul. Puneţi mîna pe el, fraţilor! Astăzi nu mai e slobod să muşti. Ţineţi-l! Aha!
Se aude un chelălăit strident. Ociumelov se uită înspre partea de unde vine tărăboiul şi vede o javră dînd buzna în trei picioare pe poarta depozitului de cherestea al lui Piciughin şi uitîndu-se speriată înapoi. În urma ei aleargă un individ cu vesta descheiată peste o cămaşă de stambă cu piepţii scrobiţi. Deodată face un salt înainte, ca şi cum s-ar arunca înot, cade la pămînt şi prinde cîinele de picioarele dinapoi. Se aude iar un chelălăit şi strigătul: „Puneţi mîna pe el!“.
Capete somnoroase răsar în pragurile dughenelor şi, cît ai clipi, în faţa depozitului de cherestea, lumea, ieşită ca din pămînt, se strînge ciopor.
— Trebuie că-i o dezordine, Înălţimea Voastră, spune vardistul.
Ociumelov face la stînga şi se îndreaptă către grup. Cetăţeanul cu vesta descheiată stă în faţa porţii depozitului şi, ţinînd mîna dreaptă ridicată, arată mulţimii un deget care-i sîngerează. Pe faţa sa de om beat parcă ar sta scris: „Am să te jupoi de vie, javră afurisită!“. Pînă şi degetul lui arată ca un semn al victoriei.
Ociumelov recunoaşte în el pe meşterul bijutier Hriukin. Iar în mijlocul cercului de gură-cască, tremurînd din tot trupul, cu labele dinainte răşchirate, stă autorul tărăboiului: un pui de ogar alb, cu o pată gălbuie pe spate şi cu botul ascuţit. Ochii lui umezi sînt trişti şi speriaţi.
— Ce s-a întîmplat? întreabă Ociumelov croindu-şi drum prin mulţime. De ce v-aţi strîns aici? Ce-i cu degetul tău? Cine a strigat?
— Îmi vedeam de treabă, Înălţimea Voastră, începe Hriukin să se tînguie, tuşind cu pumnul la gură. Mă duceam să mă înţeleg pentru nişte lemne cu Mitri Mitrici, cînd, haţ, aşa, nitam-nisam, potaia asta mă apucă de deget! Să-mi fie cu iertare, dar eu sînt un om care munceşte… meseria mea e gingaşă. Trebuie să mi se dea despăgubiri, fiindcă s-ar putea să stau o săptămînă fără să mă pot folosi de deget. Eu nu ştiu, Înălţimea Voastră, să fie scris în vreo lege că trebuie să pătimeşti din pricina lighioanelor. Dacă-i vorba ca fiecare să înceapă să muşte, apoi atunci la ce să mai trăiască omul pe pămînt?
— Hm! Bine…, rosteşte cu asprime Ociumelov, tuşind şi ridicînd din sprîncene. Bine… Al cui e cîinele? Las’ că v-arăt eu! O să vă-nvăţ minte să vă mai lăsaţi cîinii să umble haihui pe străzi! E timpul să ne ocupăm de ăştia care nu vor să respecte regulamentele! Cînd proprietarul lui o să fie pus la amendă, o să ştie ce-i aia un cîine sau alte animale vagaboande! Îl învăţ eu minte! Eldîrin, îi porunceşte el vardistului, află al cui e cîinele şi adresează proces-verbal. Iar lighioana să fie ucisă fără întîrziere! Cu siguranţă că e turbată… Al cui e cîinele, vă-ntreb?
— Îmi pare, îşi dă cineva cu presupusul, că-i al lui dom’ gheneral Jigalov.
— Al domnului general Jigalov?! Hm, Eldîrin, scoate-mi mantaua… Grozav de cald mai e azi! Mă tem că o să-i tragă iar o ploaie… Hm… Nu pot eu să pricep, se întoarce Ociumelov spre Hriukin, cum de a putut căţeluşul ăsta să te muşte? Cum să te apuce tocmai de deget? Vezi cît e de mic, iar tu cogeamitea găligan! Cu siguranţă că te-ai tăiat la deget în vreun cui şi după aia ţi-a venit ideea să scoţi oarece profit. Las’ că ne cunoaştem noi marfa! Vă ştiu eu, diavolilor!
— I-a dat cu ţigara pe la bot ca să facă haz, şi de, cîinele l-a muşcat. Ce, era prost? Ăsta se ţine veşnic de şotii, Înălţimea Voastră.
— Minţi, chiorule! M-ai văzut tu pe mine? Atunci de ce trăncăneşti? Înălţimea Sa e om deştept, ştie cine minte şi cine vorbeşte cinstit ca în faţa lui Dumnezeu… Dacă-i vorba pe-aşa, apoi să hotărască judecătorul care din noi minte. Că el are legea şi acolo stă scris despre toate… Astăzi sîntem toţi egali… Şi dacă vreţi să ştiţi, am şi eu un frate jandarm!
— Gura!
— Nu, nu poate să fie cîinele lui dom’ gheneral! îşi dă cu părerea vardistul, după o matură chibzuinţă. Dom’ gheneral n-are cîini din ăştia. Nu ţine decît prepelicari…
— Eşti sigur?
— Sigur, Înălţimea Voastră!
— Chiar aşa! Domnul general are cîini de preţ, pe cînd ăsta nu face nici două parale! N-are nici blană ca lumea, nu-i nici de soi… Ce mai: o jigodie rîioasă! Ar ţine domnul general aşa ceva pe lîngă casă? Nici să nu vă treacă prin minte! Dacă o dihanie ca asta s-ar ivi pe stradă la Petersburg sau la Moscova, ştiţi ce s-ar întîmpla? Cît ai clipi i s-ar face de petrecanie! Fără să se mai sinchisească nimeni de ce stă scris la lege! Tu, Hriukin, ai fost muşcat, nu trebuie să laşi lucrurile aşa… Trebuie să-i învăţăm minte. Că nici aşa nu merge…
— De, mai ştii? S-ar putea să fie totuşi al lui dom’ gheneral! cugetă vardistul cu glas tare. Ce, e scris pe botul coteiului că nu-i al lui? Am văzut deunăzi unul cam la fel la el în curte…
— Păi sigur, îşi dă altul cu părerea, e al generalului…
— Hm… pune-mi mantaua, frate Eldîrin. Vîntu-i cam subţire… M-a luat cu frig… Ia cîinele, dă fuga cu el la dom’ general acasă şi întreabă dacă-i al dumnealui. Spune că l-am găsit prin piaţă şi i l-am trimis. Şi să nu-l mai lase aşa slobod pe stradă… Poate să fie un cîine scump, de rasă, şi dacă orice măgar îi vîră ţigara sub nas, îi strică mirosul. Cîinele este un animal gingaş. Şi tu, zevzecule, lasă mîna jos! Ce ne tot scoţi ochii cu degetul ăla caraghios? Singur ţi-ai făcut-o!…
— Uite-l pe bucătarul lui dom’ gheneral. Să-l întrebăm pe el. Hei, Prohor, ia fă-te-ncoa, vericule! Ia vezi, cîinele ăsta e al vostru?
— Ei, asta-i bună! Cum o să fie al nostru? Noi n-am avut niciodată cîini din ăştia!
— Poftim cum stăm să ne pierdem vremea! E un cîine de pripas, ce mai tura-vura… Dac-am zis că-i vagabond, apoi e vagabond! Trebuie omorît şi gata!
— Cum să fie cîinele nostru! continuă Prohor, bucătarul. E al fratelui lui dom’ gheneral, cel care a sosit deunăzi. Conaşului nostru nu-i plac ogarii, dar fratele dînsului se dă în vînt după ei…
— Cum, a venit fratele domnului general? întreabă Ociumelov şi faţa i se luminează de un zîmbet înduioşat. Doamne sfinte! A venit Vladimir Ivanîci şi eu nu ştiam! A venit să-l vadă pe domnul general?
— Da, să-l vadă.
— Ia te uită! I s-a făcut dor de frăţiorul lui… Şi eu habar n-aveam! Carevasăzică, e căţeluşul lui! Ei, da’ ce bine-mi pare!… Ia-l cu tine… E frumuşel, mînca-l-ar mama!… Şi deştept foc! L-a înşfăcat de deget pe ăla de colo… Ha-ha-ha… Cuţu-cuţu, de ce tremuri aşa, hoţule! Mîrîie, drăguţul de el…
Prohor cheamă cîinele şi pleacă cu el. Cei de faţă încep să-l ia pe Hriukin peste picior.
— Cazi tu odată pe mîna mea! îl ameninţă Ociumelov.
Şi, înfăşurîndu-se în manta, îşi vede mai departe de drum prin piaţă.
1884
Fragmente din „Logodnica. Nuvele si povestiri”
Traduceri de Alexandra Barcacila, Anda Boldur, Otilia Cazimir, Alice Gabrielescu, Nicolae Guma, Tia Mures, Tatiana Panaitescu, Natalia Radovici, Mihail Sevastos, Xenia Stroe, Stefana Velisar-Teodoreanu
Ingrijire de editie, studiu introductiv, tabel cronologic si note de Sorina Balanescu. editura Polirom, 2009
