I. S. Turgheniev: În ajun (fragment)

Pe malul rîului Moscova, aproape de Kunţovo, doi tineri şedeau tolăniţi pe iarbă, la umbra unui tei înalt, într-o zi înăbuşitor de caldă din vara anului 1853. Unul – de vreo douăzeci şi trei de ani, înalt, smead, cu un nas ascuţit, dar cam strîmb, o frunte lată şi un zîmbet stăpînit pe buzele cărnoase – se întinsese pe spate şi ochii săi mici, cenuşii, uşor mijiţi, căutau duşi pe gînduri în depărtare. Celălalt şedea cu pieptul lipit de pămînt, sprijinindu-şi cu amîndouă mîinile capul cu păr bălai, creţ şi privea de asemenea undeva departe. Era cu trei ani mai în vîrstă decît tovarăşul său, dar părea mult mai tînăr. Mustăţile abia îi mijiseră, iar un pufuşor fin îi acoperea bărbia. O drăgălăşenie copilărească şi o graţie atrăgătoare erau întipărite în trăsăturile delicate ale feţei sale rotunde, proaspete, în blînzii săi ochi căprui, în buzele-i frumos arcuite, cărnoase, şi în mîinile sale albe. Radia de sănătate veselă şi fericită, de tinereţe uşuratică, încrezută, răsfăţată, încîntătoare… Îşi rotea ochii, zîmbea şi îşi sprijinea capul în pumn, alintîndu-se ca băieţandrii care ştiu că-s admiraţi. Purta un surtuc alb, larg ca o bluză, şi îşi înfăşurase gîtul subţire într-o eşarfă albastră. O pălărie boţită de pai zăcea alături, în iarbă.


Pe lîngă dînsul, tovarăşul său părea un om îmbătrînit şi nimeni nu şi-ar fi putut închipui, privindu-i figura colţuroasă, că şi lui îi e bine, că şi el trăieşte clipe de desfătare. Şedea într-o poziţie incomodă. Iar capul lui mare, lătăreţ la creştet şi mai ascuţit spre bărbie, părea înfipt la întîmplare pe un gît prea lung. Stîngăcia se vădea pînă şi în poziţia mîinilor şi a bustului său, strîns tare într-un surtuc negru cam scurtuţ, precum şi în atitudinea picioarelor sale lungi, cu genunchii înălţaţi în sus, ca labele dinapoi ale lăcustelor. Totuşi îţi dădeai seama numaidecît că aveai de-a face cu o persoană bine educată. Un aer de om cumsecade se desprindea din întreaga lui fiinţă stîngace. Iar figura lui, departe de a fi frumoasă şi chiar puţin ridicolă, răsfrîngea bunătate şi deprinderea de-a gîndi. Se numea Andrei Petrovici Bersenev. Iar tovarăşul său, tînărul cel blond, purta numele de Pavel Iakovlevici Şubin.
— De ce şezi pe spate şi nu întins ca mine pe burtă? începu Şubin. Aşa-i mult mai bine. Mai cu seamă cînd ridici picioarele şi baţi din călcîie – uite aşa! Ai iarba sub nas: cînd te saturi să priveşti peisajul, te uiţi la o goangă pîntecoasă care se urcă pe un firişor de iarbă sau la vreo furnică ce umblă încoace şi-ncolo. Zău că-i mai bine aşa! Dar tu ţi-ai luat o poză pseudoclasică, întocmai ca o balerină cînd se sprijină cu coatele de o stîncă de carton. Nu uita că acum ai dreptul la odihnă desăvîrşită. Ce? E glumă să ieşi al treilea candidat1 după un asemenea examen?! Odihniţi-vă, sir! Nu mai staţi într-o veşnică încordare. A sosit vremea destinderii!
Şubin îşi rosti discursul cu o voce nazală, pe jumătate plictisită, pe jumătate glumeaţă (aşa cum vorbesc îndeobşte copiii răsfăţaţi cu prietenii casei, care le aduc bomboane), şi, fără să aştepte răspunsul, urmă:
— Pe mine mai cu seamă mă surprinde la furnici, gîndaci şi alte stimabile goange uimitoarea lor seriozitate. Mişună în toate părţile cu nişte aere atît de importante, de parcă viaţa lor ar însemna ceva! Ian te uită: omul, regele creaţiei, o fiinţă superioară, le dă atenţie… iar ele nici nu se sinchisesc de dînsul. Ba încă, vezi bine, cîte o scîrbă de ţînţar se mai şi aşază pe nasul regelui creaţiei şi-l foloseşte ca hrană. Asta-i ceva jignitor! Iar pe de altă parte, stai şi-ţi zici: întru cît soarta lor este mai prejos decît soarta noastră? Şi adică de ce să nu se îngîmfe şi ele, dacă ni-i permisă nouă îngîmfarea? Ei, filozofule, rezolvă-mi problema asta! De ce taci? Hai?
— Cum? zise Bersenev tresărind.
— Cum! îl îngînă Şubin. Prietenul tău îşi expune o teorie profundă, iar tu nici nu-l asculţi.
— Admiram natura. Priveşte cît de viu strălucesc cîmpiile în soare! (Bersenev era cam gîngav.)
— Da, ce admirabil colorit! adeveri Şubin. Zi-i natură şi pace!
Bersenev clătină din cap.
— Mai cu seamă tu s-ar fi cuvenit să te entuziasmezi. Asta-i în specialitatea ta: doar eşti artist.
— Ba deloc! Nu-i asta specialitatea mea, îl contrazise Şubin şi îşi puse pălăria pe ceafă. Eu sînt măcelar. Obiectul meu e carnea… modelez carne: umeri, picioare, mîini… Pe cînd aici nu găseşti o formă, contururi precise… numai o risipire de linii… Prinde-le, dacă poţi!
— Dar există frumuseţe şi aici, susţinu Bersenev. Şi fiindcă veni vorba, ce-i cu basorelieful tău?
— Care basorelief?
— Copilul cu ţapul.
— La naiba, la naiba, la naiba! psalmodie Şubin. M-am uitat atent la sculptorii adevăraţi, la bătrîni, la antici, şi am sfărîmat fleacul meu. Tu îmi arăţi natura şi îmi spui: „Dar există frumuseţi şi aici!“. Fără îndoială, pretutindeni se află frumuseţe, chiar şi în forma nasului tău. N-ai să alergi însă după orice fel de frumuseţe. Anticii nu alergau după frumuseţe. Ea însăşi se înfiripa în opera lor. De unde venea? Numai Dumnezeu ştie. Poate din cer. Lumea întreagă era a lor. Noi însă nu putem cuprinde totul: avem braţele prea scurte. Noi aruncăm undiţa într-un singur punct şi stăm la pîndă. Se prinde ceva, bravo nouă! Nu se prinde…
Şi Şubin scoase limba.
— Stai, stai! îl contrazise Bersenev. Eşti paradoxal. Dacă tu însuţi nu simţi frumuseţea, dacă n-o iubeşti, oriunde ai întîlni-o, atunci nici ea nu se va lăsa prinsă în opera ta. Dacă o privelişte frumoasă, dacă o muzică încîntătoare nu spun nimic sufletului tău, adică dacă nu le simţi…
— Du-te încolo, atotsimţitorule! îl repezi Şubin izbucnind într-un rîs provocat de vorba asta nouă scornită de dînsul, iar Bersenev căzu pe gînduri. Nu, dragul meu, urmă Şubin: tu eşti un înţelept, un filozof, care a absolvit al treilea Universitatea din Moscova. Mi-e greu să-ţi ţin piept la discuţii în contradictoriu tocmai eu, un student care nu şi-a terminat studiile. Dar iată ce am să-ţi mai spun: în afară de arta mea, iubesc frumuseţea numai la femei… adică la fetele tinere, iar asta doar de puţină vreme…
Şubin se întoarse pe spate şi îşi puse mîinile sub cap.
Tăcerea dură cîteva clipe. Liniştea zădufului amiezii apăsa ca o povară pămîntul strălucitor, care parcă aţipise.
— Fiindcă veni vorba de femei, începu iarăşi Şubin, de ce nu-l struneşte nimeni pe Stahov? L-ai întîlnit la Moscova?
— Nu.
— A înnebunit de-a binelea bătrînul. Şade cît e ziulica de lungă la Avgustina Hristianovna a lui, moare de plictiseală, dar nu se urneşte din loc. Se boldesc unul la altul aşa de prosteşte… Chiar ţi-e oarecum să-ţi arunci ochii la dînşii… Ei, poftim! Şi cînd te gîndeşti cu ce familie l-a blagoslovit Dumnezeu pe omul acesta! Iar el una ştie: Avgustina Hristianovna! N-am văzut ceva mai respingător decît mutra ei de raţă. I-am făcut mai zilele trecute o caricatură, gen Dantan1. Nu-i rea de loc. Am să ţi-o arăt.
— Dar cu bustul Elenei Nikolaevna cum merge? îl întrebă Bersenev. Înaintează?
— Nu, frate, nu înaintează defel. Un chip ca acesta te poate duce la deznădejde. Cînd te uiţi la dînsa, vezi trăsături pure, severe, regulate… Ai impresia că poţi să-i redai uşor asemănarea. Cînd colo, îţi dai seama că-i greu de tot… Îţi scapă printre degete, ca o comoară. Ai observat-o cum ascultă? Nu i se clinteşte nici o trăsătură a feţei. I se schimbă însă necontenit numai expresia ochilor, ceea ce-i transformă întreaga figură. Spune şi tu, ce trebuie să facă atunci sculptorul, şi încă unul prost? E o fiinţă miraculoasă, stranie, adăugă el după cîteva clipe de tăcere.
— Da, e o fată neobişnuită, repetă şi Bersenev.
— Şi cînd te gîndeşti că-i fiica lui Nikolai Artemievici Stahov! După asta, poftim de te pronunţă asupra descendenţei şi a neamului. Lucru curios, ea e într-adevăr fiica lui, seamănă cu dînsul ca două picături de apă. Dar seamănă şi cu maică-sa, cu Anna Vasilievna. Pe Anna Vasilievna o respect din toată inima, doar e binefăcătoarea mea. Trebuie să recunosc însă că are un cap de găină. De unde atunci la Elena un asemenea suflet? Cine a aprins în ea flacăra asta? Uite încă o problemă pentru tine, filozofule!
Dar „filozoful“, ca şi mai înainte, nu răspunse nici un cuvînt. De altfel, Bersenev nu păcătuia îndeobşte prin elocvenţă, iar cînd vorbea, se exprima greoi, cu poticneli, gesticulînd fără rost cu mîinile. De data aceasta parcă pusese stăpînire pe sufletul lui o linişte aparte, ca un amestec de osteneală şi de tristeţe. Se stabilise de curînd la ţară după o muncă îndelungată şi epuizantă, care-i răpise multe ceasuri pe zi. Inactivitatea, beatitudinea şi aerul curat, satisfacţia de a-şi fi atins scopul, convorbirea capricioasă şi liberă cu un prieten, amintirea fiinţei dragi ce i se trezise brusc în minte – toate impresiile acestea deosebite şi în acelaşi timp, ai fi zis, asemănătoare se contopeau acum într-un singur sentiment, care pe de-o parte îl liniştea, iar pe de altă parte îl tulbura şi-l obosea… Era un tînăr foarte sensibil din fire. Sub tei era răcoare şi linişte. Zumzetul muştelor şi al albinelor, cînd intrau în cercul de umbră, răsuna parcă mai surd. Iarba măruntă şi curată, verde ca smaraldul, fără ape aurii, nici nu se clintea. Firavele stele înalte stăteau nemişcate, ca vrăjite. Micile mănunchinuri de flori galbene de pe ramurile de jos ale teiului încremeniseră ca moarte. O mireasmă dulceagă îţi pătrundea cu fiecare răsuflare în străfundul pieptului, care se desfăta sorbind-o. În depărtare, peste pîrîu, totul scăpăra, arzînd parcă pînă hăt în zare. Din cînd în cînd se înfiripa cîte o adiere de vînt, care fărîmiţa strălucirea de pe cîmp, sporind-o. Un abur scînteietor juca la faţa pămîntului. Nu se auzeau nici glasuri de păsări: ele nu cîntă în toiul arşiţei. Numai greierii ţîrîiau pretutindeni şi simţeai o plăcere ascultînd acest zvon fierbinte al vieţii pe cînd şedeai tihnit la răcoare: te trăgea la somn şi te ademenea la visare.
— N-ai observat ce sentiment straniu trezeşte în noi natura? începu deodată Bersenev, însufleţindu-şi discursul prin gesticulaţia mîinilor. Totul într-însa este atît de perfect şi de limpede, vreau să spun, e aşa de satisfăcută de ea însăşi! Iar noi o înţelegem şi sîntem încîntaţi, dar în acelaşi timp – cel puţin aşa simt eu – firea îmi deşteaptă în suflet o anumită nelinişte, o teamă, chiar o tristeţe. Oare de ce? Nu cumva înaintea ei, cînd stăm faţă în faţă, ne dăm mai bine seama de imperfecţiunea şi de neclaritatea noastră? Sau poate nu ne ajunge mulţumirea de sine a naturii, ci dorim altceva, cum să spun, de care noi avem nevoie, iar firea, nu?
— Hm, replică Şubin, am să-ţi spun, Andrei Petrovici, de unde vin toate acestea. Mi-ai redat acum sentimentele unui solitar, care nu trăieşte, ci priveşte numai şi se lasă pradă emoţiilor. De ce să te mărgineşti la a privi? Trăieşte tu însuţi şi totul o să fie cum trebuie. Oricît ai bate la uşa naturii, nu-ţi va răspunde cu un cuvînt inteligibil, fiindcă ea e mută. Va fremăta şi va răsuna ca o strună, dar să nu te aştepţi la cîntec de la dînsa. De aceea te sfătuiesc, nobile prieten, să-ţi găseşti o aleasă a inimii şi toată tristeţea ta va dispărea ca prin farmec. Iată de ce „avem nevoie“, cum zici tu. Teama asta, tristeţea asta nu-i decît, pur şi simplu, un fel de foame. Dacă-i dai stomacului hrana necesară, totul intră numaidecît în normal. Ocupă-ţi locul tău în spaţiu. Fii „corp“, frăţioare! Şi ce e natura? Ce vrea ea? Ascultă şi tu: dragostea… ce cuvînt mare şi învăpăiat! Natura… ce expresie rece, didactică! De aceea (şi Şubin începu să cînte): Trăiască Maria Petrovna!1, sau nu aşa, adăugă el, nu Maria Petrovna, dar n-are importanţă! Vous me comprenez.2
Bersenev se săltă puţin şi-şi sprijini bărbia în mîinile împreunate.
— De ce eşti ironic? zise el, fără să se uite la tovarăşul său. Ce rost au zeflemelele? Într-adevăr, ai dreptate: dragostea este un cuvînt mare, un sentiment mare. Dar despre ce dragoste vorbeşti tu?
Şubin se săltă şi el puţin.
— Despre ce dragoste? Despre oricare, numai dragoste să fie. De altfel, drept să-ţi spun, după mine nu sînt diferite feluri de dragoste. Dacă te-ai îndrăgostit…
— Din tot sufletul, îi împlini vorba Bersenev.
— Desigur, asta se înţelege de la sine: doar sufletul nu-i un măr pe care să-l tai în felii. Dacă eşti îndrăgostit, dreptatea e de partea ta. Iar mie nici nu-mi trece prin gînd să glumesc. Inima mi-e cuprinsă acum de atîta duioşie, de atîtea emoţii… Am vrut să-ţi explic de ce natura ne impresionează, cum spui, atît de mult. Fiindcă ea trezeşte în noi nevoia de-a iubi, pe care nu ne-o poate satisface. Natura ne mînă pe nesimţite spre alte îmbrăţişări, vii, dar noi n-o înţelegem şi aşteptăm ceva de la ea însăşi. Ah, Andrei, Andrei, totul e minunat. Soarele, cerul şi tot ce ne înconjoară sînt o minune. Iar tu tînjeşti. Dar dacă în momentele acestea ai ţine mîna femeii iubite într-a ta, dacă mîna asta şi femeia asta ar fi ale tale… dacă ai privi totul cu ochii ei şi ai simţi nu cu sufletul tău solitar, ci cu sufletul ei, atunci natura n-ar mai trezi în tine, Andrei, tristeţe şi nelinişte. Atunci n-ai mai sta să-i remarci frumuseţile. Firea însăşi s-ar bucura şi ar cînta, ba chiar ţi-ar îngîna imnul, fiindcă tu ai da grai naturii mute!
Şubin sări în picioare şi făcu cîţiva paşi înainte şi-napoi, iar Bersenev lăsă capul în pămînt şi o uşoară îmbujorare îi acoperi faţa.
— Nu-s întru totul de aceeaşi părere cu tine, începu el. Nu întotdeauna natura ne vorbeşte de… dragoste. (Rosti cuvîntul acesta după o clipă de şovăire.) Natura ne şi ameninţă. Ne aminteşte de tainele sale înfiorătoare, pe care nu le poţi pătrunde. Ea trebuie doar să ne îmbrăţişeze şi pe noi. Nu ne îmbrăţişează mereu? Ascunde într-însa şi viaţa, şi moartea. Prin glasul ei ne vorbeşte tot atît de puternic moartea, ca şi viaţa.
— Şi în dragoste găsim moarte, îl întrerupse Şubin.
— În afară de asta, urmă Bersenev, cînd mă duc, de pildă, primăvara în pădure, într-o dumbravă înverzită, şi mi se pare că aud cornul romantic al lui Oberon (Bersenev se simţi puţin stingherit cînd pronunţă cuvintele acestea), oare şi atunci…
— Asta-i tot sete de dragoste, sete de fericire, nimic altceva! îi tăie vorba Şubin. Am auzit şi eu modulaţiile acestea, cunosc înduioşarea şi frigurile aşteptării care îţi subjugă sufletul sub baldachinul pădurii, în inima ei sau în fapt de seară, în cîmp deschis, cînd scapătă soarele şi se ridică un abur de pe rîu, dincolo de tufărişuri. Dar eu doresc şi aştept fericirea şi de la pădure, şi de la pămînt, şi de la cer, de la fiecare nouraş sau fir de iarbă. De pretutindeni îi simt apropierea şi îi aud chemarea. „Doamne, eşti lumină, bucurie!“ Astfel am început o poezie. Nu-i aşa că primul vers e frumos?! Dar pe-al doilea nu l-am putut găsi. Fericire! Fericire! Cîtă vreme nu ne-a trecut viaţa şi sîntem în deplină putere, cît timp ne găsim la urcuşul muntelui, nu la coborîş… La naiba, adăugă Şubin într-un avînt neaşteptat, sîntem tineri şi nu sîntem nici sluţi, nici proşti. Trebuie să cucerim fericirea!
Îşi scutură cîrlionţii şi, plin de încredere în sine, se uită aproape sfidător în sus, spre cer. Bersenev îl urmări cu privirea.
— Ca şi cum n-ar exista nimic mai presus de fericire! spuse el cu glas scăzut.
— De pildă, ce? îl întrebă Şubin şi se opri.
— Uite, de pildă, noi amîndoi sîntem tineri, cum spui, şi – să zicem – oameni cumsecade şi fiecare dorim fericirea. Dar oare acest cuvînt, „fericire“, ne uneşte, ne înflăcărează şi ne face să ne dăm mîna cu încredere? Sau vorba asta ascunde un gînd egoist, care mai mult dezbină?
— Dar cunoşti cuvinte care unesc?
— Da. Sînt destule. Le ştii şi tu.
— Zău? Spune-mi-le şi mie.
— Să zicem, arta, doar eşti artist… apoi patria, ştiinţa, libertatea, dreptatea…
— Dar dragostea? întrebă Şubin.
— Şi dragostea e un cuvînt care uneşte, dar nu dragostea după care eşti însetat astăzi. Nu dragostea-desfătare, ci dragostea-jertfă.1
Şubin se posomori.
— Asta-i bună pentru nemţi. Eu însă vreau să iubesc pentru mine. Ţin să fiu pe primul plan.
— Pe primul plan…, repetă Bersenev. Mie însă mi se pare că sensul vieţii noastre este să fii pe planul al doilea.
— Dacă toată lumea ar proceda după sfatul tău, zise Şubin cu o strîmbătură, atunci nimeni pe pămînt n-ar mai mînca ananaşi: toţi i-ar oferi altora.
— Înseamnă că ananaşii nu sînt necesari. De altfel, fii fără grijă, oricînd se vor găsi amatori care să smulgă chiar şi pîinea de la gura altuia.
Amîndoi prietenii tăcură.
— Zilele acestea m-am întîlnit iarăşi cu Insarov, începu Bersenev. L-am invitat la mine. Ţin foarte mult să ţi-l prezint ţie… şi familiei Stahov.
— Cine-i Insarov? A, da… e sîrbul sau bulgarul despre care mi-ai vorbit? Patriotul acela? Nu el ţi-o fi strecurat gîndurile acestea filozofice?
— Se prea poate.
— E într-adevăr o personalitate extraordinară?
— Da.
— Inteligent? Talentat?
— Inteligent?… Da! Talentat? Nu ştiu, nu cred.
— Nu? Atunci ce găseşti remarcabil la dînsul?
— Ai să vezi. Dar acum cred că-i timpul să plecăm. Anna Vasilievna îmi închipui că ne aşteaptă. Cît e ceasul?
— Trecut de două. Haidem. Ce zăpuşeală! Convorbirea asta mi-a aprins sîngele în vine. Şi tu ai avut un moment… Nu degeaba-s artist. Prind orice amănunt. Mărturiseşte-mi: ţi-e sufletul plin de o femeie?
Şubin vru să se uite drept în ochii lui Bersenev, dar acesta se întoarse şi ieşi din umbra teiului. Şubin porni după dînsul, legănîndu-se graţios pe picioarele sale mici.
Bersenev călca greoi, cu umerii ridicaţi, cu gîtul întins înainte. Totuşi părea o persoană mai distinsă, mai gentleman decît Şubin, am zice, dacă vorba asta n-ar fi atît de banalizată la noi.

În ajun(Traducere de Mihail Sevastos, din volumul Prima iubire. În ajun. Fum, I.S. Turgheniev, Polirom, 2010)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *