Un bărbat misterios e găsit de un vizitiu bucureştean întins în zăpadă, lângă pădurea Băneasa. Admira melancolic peisajul hibernal, fără a se teme că se îmbolnăveşte. Cei doi zăresc, apoi, în drum spre capitală, un tânăr blond, aproape îngheţat, pe care-l predau poliţiei şi doctorilor. Nu l-au putut salva, dar i-au cules ultimele cuvinte. Un palton, un cufăr cu cifru, un portofel din piele cu o cheiţă înăuntru, dispariţia unei icoane bătută în diamante preţioase, un mesaj cifrat, mazilirea unui mitropolit arghirofil, dar mai ales comportamentul ciudat, răspunsurile trunchiate şi identitatea necunoscută ale celui găsit prima oară de vizitiul Petre, iată ingredientele unei poveşti poliţiste al cărui final nu e deloc rezolvat complet. Asta nu pentru că n-ar exista fler detectivistic şi curiozitate de scormonitor experimentat. Şeful Siguranţei publice, burlacul Costache Boerescu are din plin aceste calităţi, bătrânul general Algiu, fost Prefect al poliţei capitalei, îl ajută, informaţiile curg de la familia doctorului Margulis, de la familia Livezeanu, de la cea a avocatului Movileanu, de la micul curier Nicu, din ziare, de la servitorii care ştiu mai multe decât proprii stăpâni. Dar nu elucidarea misterului interesează în romanul Ioanei Pârvulescu, Viaţa începe vineri (Humanitas, 2009), ci, pornind de la el, reconstituirea nostalgică a unui Bucureşti în prag de secol XX, în ultimele 13 zile ale anului 1897, mai precis.
Intriga casi-poliţistă nu e, prin urmare, decât pretextul unui tablou colorat al vieţii în capitala unei Românii care intra, încet şi sigur, în era modernizării. Romanul aminteşte, în acest sens, prin atmosfera retro, de Zilele regelui al lui Filip Florian. Detaliile care dau carnaţia lumii bucureştene din acel decembrie plin de zăpadă nu se adună aluvionar, în descrieri socio-antropologice şi geografice obositoare, care ar însoţi demonstrativ acţiunea, cum ne-am aştepta de la o cunoscătoare oficială a „intimităţii secolului 19” şi a „ţării lui Mitică”. Ele rezultă firesc din curgerea poveştii, din dialoguri, din precizările de decor, din mişcările personajelor. Suntem purtaţi într-o lume fascinantă, recreată ca-ntr-un panopticum de un narator-magician, care intră când în pielea tinerei Iulia Margulis, sensibilă cititoare de romane englezeşti la modă (Vanity Fair al lui Thackeray), când în cea a lui Dan Creţu, misteriosul bărbat găsit, despre care scriu toate gazetele (ortografiindu-l „Kretzu”). Iulia ţine jurnal şi comentează inteligent în el tot ce i se întâmplă, de la problemele financiare ale tatălui, doctor filotim şi atent la noutăţi, până la aventura cu Alexandru Livezeanu, frumosul cuceritor implicat în dispariţia icoanei preţioase. Iubeşte, visează, scrie şi cântă la pian. De cealaltă parte, Dan Creţu îşi trăieşte singur dilema identitară şi, împotriva a ceea se şopteşte pe la colţuri, susţine despre sine că e ziarist şi chiar e angajat, ca atare. În fapt, tulburat existenţial, el nu ştie din ce lume a căzut în prezent şi care este scopul pentru care a fost aruncat de cineva în pânza complicată a unui Bucureşti pestriţ, dinamizat deodată de apariţia lui şi de moartea tânărului Rareş Ochiu-Zănoagă. Înarmat cu aceste două voci antitetice şi cu rotativa prozastică a câtorva caractere, naratorul Ioanei Pârvulescu purcede la incursiunea în trecut. Privim o veritabilă expoziţie de epocă, cu pasteluri în desene migăloase, din penelul unui artist exersat: oamenii patinează pe lacuri, merg la operă şi la teatru, joacă la loto şi organizează serate; bărbaţii au amante şi sunt înfloritori, nevestele se plâng de migrene şi divorţează, iar văduvele bogate fac acte de caritate; trăsurile aleargă pe Calea Victoriei în paralel cu tramvaiul tras de cai; lumina electrică dezvăluie interioarele caselor celor mai înstăriţi, telefonul se răspândeşte încet, iar fotografiile surprind instantanee pe stradă; puştiul comisionar duce misive amoroase şi mesaje urgente, atent să nu fie jefuit de hoţii mahalalelor; agenţii cu frică de şefi se grăbesc să fie schimbaţi din misiunea de filaj, ca să taie porcul acasă, de Crăciun; doctorii sunt atei, descoperă radiografia, militează împotriva corsetului feminin şi-l au în bibliotecă pe Darwin; se vorbeşte de turnul Eiffel, de podul de la Cernavodă, de Statuia Libertăţii şi de avantajele anesteziei. Aşa cum apare în roman, Bucureştiul colcăie de viaţă şi se mută rapid dinspre Balcani spre Occident, absorbind avid toate datele progresului tehnic şi ale emancipării mentale.
Nu lipsesc din povestea Ioanei Pârvulescu inserţiile „realiste”, care o înfig definitiv, dacă mai era nevoie, prin câteva certificate istorice, în atmosfera sfârşitului de secol XIX. Evenimentele „reale” întâlnesc verosimilul romanesc, alcătuind o pastă unică din care e greu să mai deosebeşti ficţiunea de adevăr. Aflăm, astfel, de uciderea în duel a lui George Lahovary de către Nicolae Filipescu, de procesul mitropolitului Ghenadie Petrescu, de revoluţionarul anatomist Gerota, de dărâmarea Mănăstirii Sărindar, de palpitul cotidian al redacţiilor de la Universul, Adevărul şi L’Indépendance Roumaine şi de spectacolele cu nume mari ale Teatrului Naţional. Anexele „din revistele vremii”, adăugate de autoare la sfârşit, contribuie şi ele la impresia de reconstituire „precisă” a unui trecut demn de rememorat.
În pofida iluziei de frescă bucureşteană la fin de siecle, miza adâncă a romanului pare a fi una filozofică sau, oricum, una cu bătaie mai lungă decât simpla punere a istoriei în intrigă. Ideea e cea a interconectării dintre dimensiunile temporale, afişată chiar în mottoul din Miguel de Unamuno: „Pentru că ceea ce vrei este viaţa aceea, şi asta − le vrei pe toate”. Dezvoltată subtil în interiorul poveştii, ea capătă cel puţin două valenţe narative, strecurate, ca-n orice piesă cu cheie, la căderea cortinei, când aproape toate personajele se adună la serata găzduită de familia Livezeanu. Mai întâi, e „străinul” Dan Creţu, prizonier între lumi şi picat de nicăieri, pentru care „trecutul s-a contopit cu viitorul” şi „nu e bine să te uiţi prea mult în trecut”. Lucrul se confirmă, căci îi regăsim avatarul în ultimele pagini, într-un prezent în care se bea din pahare de unică folosinţă, sub forma altui Dan Creţu, contemporan. Tot la un sfârşit de secol, 21, de data aceasta, el îşi sărbătoreşte Crăciunul în redacţia revistei la care lucrează şi realizează că, la cei 43 de ani ai săi, timpul a zburat prea repede. Ca semn al unui trecut pe care n-avea cum să-l cunoască, undeva, pe un colţ de masă, o veche colecţie îngălbenită din Universul îi atrage atenţia. Apoi, e discretul Pavel Mirto, din aceeaşi redacţie a Universului, care speră că „Dumnezeul viitorului nostru nu-i romancier” şi pentru care „toate lucrurile care au fost şi or să fie sunt şi acum, în prezent”. Puţini dintre cunoscuţii lui ştiau că el proiectase în secret un roman futurist julesvernian, Viitorul începe luni, respins de editura Socec doar fiindcă prezenta o vestimentaţie feminină de neînchipuit şi pahare „moi”, care se aruncau după folosire. L-a salvat, în replică, peste ani, Viaţa începe vineri, structurat el însuşi, prin cele 13 capitole, în jurul timpului, unul care se termină şi totodată care stă să înceapă, în pragul unui nou veac.
Doldora de abile puneri în oglindă, de poveşti în ramă şi de mistere devoalate pe jumătate, romanul Ioanei Pârvulescu e, până la urmă, un extraordinar joc metaliterar. Demarat, desigur, într-o vineri, când viaţa, eliberată de datoria unei săptămâni, e dispusă cu adevărat să se joace.
(text publicat în 2010, în revista ”Luceafărul de dimineață”)
