Aveam pe atunci vreo douăzeci şi cinci de ani, începu N.N., cum vedeţi, e vorba de o întîmplare din vremuri de mult trecute. Abia îmi luasem zborul, plecînd în străinătate, şi nu ca să-mi „completez educaţia“, cum se spunea pe atunci, ci pentru că voiam să văd lumea largă. Eram sănătos, tînăr, vesel, banii nu-mi lipseau şi nici grijile nu mă potopiseră încă. Trăiam fără să mă sinchisesc de nimic şi făceam ce mi se năzărea, într-un cuvînt, înfloream. Nici nu-mi trecea prin gînd pe atunci că omul nu-i o plantă şi că nu-i e dat să înflorească multă vreme. Tinereţea mănîncă turtă dulce poleită cu aur şi-şi închipuie că-i pîinea cea de toate zilele. Vine însă o vreme cînd nici pîine nu are de ajuns. Dar ce rost are să vorbim acum despre asta?
Călătoream fără vreun plan sau ţel, oprindu-mă unde-mi plăcea şi pornind din nou la drum de îndată ce simţeam în mine dorinţa să văd chipuri noi – da, întocmai, chipuri noi. Mă interesau numai şi numai oamenii. Uram monumentele interesante, sindrofiile alese şi, numai dînd cu ochii de lacheii tocmiţi anume, mă apuca stenahoria. Cînd am văzut vestita Grüne Gewölbe1 din Dresda, mai să-mi ies din minţi. Natura avea asupra-mi o înrîurire cum nu se poate mai minunată, însă nu-mi plăceau aşa-zisele ei frumuseţi, cum sînt, de pildă, munţii, stîncile şi cascadele grandioase. Nu-mi plac frumuseţile care mi se vîră cu de-a sila parcă în suflet şi mă stingheresc. Feţele omeneşti însă, feţele vii ale oamenilor, vorbele, mişcările lor, rîsul lor – iată, ceva de care nu mă puteam lipsi. În mijlocul mulţimii m-am simţit totdeauna neasemuit mai uşor şi mai bine. Mă bucuram să merg unde mergeau şi alţi oameni, să strig laolaltă cu dînşii şi îmi plăcea chiar numai să-i privesc şi să-i aud strigînd. Mă distra să-i observ… poate că nici nu-i observam, ci îi cercetam cu un fel de curiozitate nesăţioasă plină de voioşie. Dar, din cîte văd, iar o iau razna.
Aşadar, acum douăzeci de ani trăiam la Z., un mic orăşel german de pe malul stîng al Rinului. Căutam singurătatea. Însă o văduvă tînără, pe care o cunoscusem la băi, îmi rănise inima. Era o femeie foarte frumoasă, deşteaptă şi cochetă cu toţi – şi cu păcătosul de mine. La început mă încurajase chiar, însă pe urmă mă rănise în chipul cel mai crud, preferîndu-mi un locotenent bavarez, cu obrajii roşii. Trebuie să mărturisesc că rana din inimă nu era chiar aşa de adîncă, însă am socotit că era mai potrivit să mă las un oarecare timp pradă tristeţii şi singurătăţii. Tinereţii îi place să-şi găsească prilej de joacă din orice – şi aşa m-am stabilit în Z.
Orăşelul acesta mi-a plăcut în chip deosebit prin aşezarea lui la poalele a două dealuri înalte, prin zidurile şi turnurile lui străvechi, prin teii seculari, prin podul lui cu greabăn de peste rîuleţul cu apa limpede, care se varsă în Rin. Dar mai cu seamă – prin vinurile lui bune. Serile, numai ce asfinţea soarele (întîmplarea s-a petrecut în iunie), pe uliţele înguste ieşeau la plimbare nemţoaice blonde, tare frumuşele şi care, ori de cîte ari întîlneau vreun străin, îi spuneau cu glăscioarele lor plăcute: „Guten Abend“1; ba unele dintre ele nu plecau acasă nici chiar atunci cînd se ridica luna deasupra acoperişurilor ţuguiate ale vechilor case şi puteai deosebi sub razele ei nemişcate pînă şi pietrele mărunte ale caldarîmului. Era vremea în care îmi plăcea să hoinăresc prin oraş.
De sus, din înălţimea cerului senin, luna îşi aţintea privirea la oraşul care, simţind această privire, sta paşnic, aciuat la poalele dealurilor, desfătîndu-se în lumina ce se revărsa asupra-i, lumină senină, care îţi răscolea molcom sufletul. Lucea aurul palid al cocoşului din vîrful înaltei clopotniţe gotice şi acelaşi aur unduia şi pe luciul negru abia încreţit al rîului. Luminările subţiri (nemţii sînt oameni socotiţi) pîlpîiau sfioase în ferestrele înguste de sub acoperişurile de ardezie; viţa de vie îşi scotea tainic mustăţile cîrlionţate peste zidurile de piatră; cineva se strecura grăbit în umbra fîntînii străvechi, din piaţeta triunghiulară; pe neaşteptate, răsuna şuieratul somnoros al străjerului de noapte; undeva un cîine blînd hămăia moale şi înăbuşit. Aerul îţi mîngîia faţa şi mireasma teilor era atît de dulce, încît pieptul ţi se umplea fără voie şi răsuflai mai adînc, tot mai adînc, iar cuvîntul „Gretchen“ – nu mai ştiai dacă era exclamaţie sau întrebare – îţi venea fără voie pe buze.
Orăşelul Z. se afla la două verste de Rin. Mă duceam adesea să privesc rîul măreţ şi şedeam ceasuri de-a rîndul pe o bancă de piatră sub un frasin uriaş şi singuratic, gîndindu-mă, nu fără oarecare sforţare, la văduva perfidă. O mică statuie a Madonei, cu faţa aproape copilărească şi cu o inimă roşie pe pieptu-i pătruns de săbii, se uita cu tristeţe dintre ramuri. Pe ţărmul celălalt se afla orăşelul L., ceva mai mărişor decît acela în care mă stabilisem. Într-o seară, stam pe banca mea preferată şi priveam cînd la rîu, cînd la cer, cînd la viile de pe colnice. Dinaintea mea băieţaşi bălani se căţărau pe marginile unei luntri trase pe mal, întoarsă în sus cu fundul ei cătrănit. Corăbioare cu pînzele uşor umflate pluteau liniştite pe apă; undele verzui lunecau, umflîndu-se şi murmurînd pe dinaintea mea. Deodată, ajunseră pînă la mine sunetele unei muzici şi începui să ascult. În oraşul L., de pe celălalt mal al rîului, se cînta undeva un vals; contrabasul vuia sacadat, vioara ciripea nelămurit şi flautul fluiera voiniceşte.
— Ce să fie asta? întrebai pe un bătrîn care venea spre mine, purtînd o jiletcă de catifea, ciorapi albaştri şi pantofi cu cataramă.
— Asta? îmi răspunse el, după ce-şi mută imameaua ciubucului dintr-un colţ al gurii în celălalt. Ăştia-s studenţii din B. veniţi la comerş.
„Ce-ar fi să văd şi eu ce-i cu comerşul ăsta – mi-am zis eu – că tot n-am fost încă la L.“ Am căutat un luntraş şi am trecut de cealaltă parte a rîului.
(fragment din Asia – Traducere de Rose Hefter şi Ada Steinberg, volumul Prima iubire. În ajun. Fum, I.S. Turgheniev, Polirom, 2010)
