La senectute, scaunul poetului nu mai stă in mijlocul străzii, ci, tot neocupat, la malul unei ape care poate fi marea.„Tot atat de liber”rămane şi poetul, aşa cum Constantin Abălută afirmă in chiar titlul celei mai recente, deocamdată, cărti –editura Cartea Romanească, Bucureşti, 2013, – volum alcătuit din două ciclur. Intaiul, „Zădărnicii solare”, ar fi un mic roman al melancoliei şi existentei, cel de al doilea, care a dat şi titlul cărtii revenind la mai vechea formulă lirică a versului liber, in vastă desfăşurare. Ar fi vorba de texte irico-epice insumand, ca in toate celelalte culegeri ale poetului, un Jurnal – de această dată al senectutii.
Folosirea, in cea de a doua parte a cărtii, a persoanei a treia nu trebuie să ne inşele fătă de ceea ce poetului ii pare mai scump: obiectivitatea. Lectorul este la fel de liber să aprecieze in primul rand jocurile imaginatiei, la un poet fantast, maitre in a crea tablouri, recte metamorfoze ale metaforei, in buna traditie a suprarealismului supravietuitor.
In mai multe randuri am subliniat majora capacitate a lui Constantin Abălută, partial participant la evolutia mai multor generatii decenale de actanti lirici, de a-şi rămane credincios, in pofida unei ascunse, permanente căutări a perfectiunii, a unor pietre de hotar in nisipuri mişcătoare. Acea perfectiune care, odată atinsă, stinge flacăra inspiratiei. Iar in escaladarea acestei atingeri, voluptatea eşecului – sau cel putin acceptarea acestuia, pe plan existential, adică pe seama eroului liric. Morti şi renaşteri in fericita atemporalitate a artei am aflat, astfel, pe toate treptele liricei poetului, in cursul decadelor.
Ceea ce poate n-am relevat pană acum s-ar referi mai intai la profesionala sa ambitie de a se innoi cu fiecare nou product editorial, pe eşafodajul aceleiaşi pronuntate personalităti şi intr-o norocoasă succesiune a varstelor. Intru riguros respectata tematică – a omului oarecare, trecand printr-o existentă anonimă – fiecare treaptă a vietii a adus un plus de bogătie, onorand fidelitatea poetului fată de instrumentele sale. In acest moment tarziu, dar nu şi ultim, lirica abălutiană se implineşte cu al ei erou melancolic, singular, implicand insul trecător prietenos printre lucruri şi printr-un decor reificat, cel care dispare după coltul străzii, nu atat pentru ochiul străin, cat pentru sine insuşi. Un erou simplu, dar curat, a cărui identitate se şterge anume pentru ca oricare altul să-i poată lua locul. Ca să se recunoască intr-un chip fără trăsături, străin sieşi, pană la pierderea simtului conservării.
Un abulic, s-ar spune, cu crize de fortă, cand se revarsă patetic, marcandu-şi prezenta intr-o istorie cu substanta rărită, redusă la cotidian, lume pe care subiectul o recreează, rescriind tăblitele străzilor, populandu-le cu creaturi umane de pasaj. Stări de revoltă se rezolvă in gesturi mărunte, dacă nu absurde, in tablouri de Chirico, unde clădirile ar incepe să-şi schimbe locurile. Dar iată că, spre deosebire de lectorul lui, poetul imbătraneşte, insul său fizic cunoaşte derapajele organelor, se confruntă cu suferinta directă, cu amenintarea extinctiei. Din figurant, devine actant, cu această curioasă reactie că noua meditatie asupra mortii dă la iveală vocatia unei neaşteptate energii vitale, o vocatie existentială pană acum necunoscută, palpitandă.
„Zădărniciile solare” – şi nu mă pot feri de gandul că insumi mi-am intitulat un volum „Zădărnicii” – e drept că in vuietul vremii, şi nu solare – la persoana intai adună o cantare despre sine, fără fanfare withmaniene, dar de reală tensiune şi vaste spatii: „Aud paşii necunoscutilor plescăind prin mareea de seară”. Unde? In umbra depărtării oceanice. Mai atentă decat oricand urechea aude pe străzi mai multă limbă străină decat romană, ochii zăresc pe aceleaşi căi de circulatie palmieri şi agave in loc de tei şi castani, semne ale unei ireversibile alienări. Cand pisica neagră devine „il gatopardo blu”, cand muşcăm mere din Australia, pere din Guineea, ceva nu e in regulă in mediul in confruntare
Printr-o criză identitară trece autorul insuşi care incearcă să se redefinească, văzandu-se „fărame din ce am fost să fiu candva, ori să nu fiu niciodată”, neaşteptată replică la faimosul verset minulescian „Eu sunt ce n-am fost niciodată şi-un sfert din ce era să fiu”.
Cum spuneam, elementul nou, in „Tot atat de liber” il constituie premonitiile sfarşitului la un eu evoluand, mai inainte, in paralel cu timpul in ceea ce părea un pact. Acum, poetul ia cunoştintă că cineva umblă la moartea lui, ca la o pendulă stricată, răsturnand literele alfabetului pe pernă – spre a-l cita fără ghilimele – tulburand vanturile iernii pe cadranul solar. Cand vocea vibratoare s-ar stinge, fericirea universală ar face bine să păstreze trei minute de reculegere, in numele ei.
In cazul, desigur, in care aceasta s-ar oficializa, in cea mai bună dintre lumi. Un potop de vreme il apasă pe vorbitor, la care, in inimitabilul lui mod, reactionează: „Voi avea grijă cand plec de acasă să pun sub preş poza mea de la două luni intins pe blănită”. Nu mai putin, fată de cel cu aspiratii, moartea trebuie să aştepte, chiar dacă acela a pus monopol pe nehotărari. Dacă, altfel spus, nu ştie cum s-o intampine. Sigur, va muri, de plictiseală, uşa care se deschide singură. Un subiect uman, trăitor a nouăzeci şi cinci de ani, ingrijeşte un bonzai, un altul habar n-are că o să moară peste o săptămană, stare in care, fireşte, se simte bine, incat „A şaptea zi era un soare fenomenal/ Şi-a zis cine-i nebunul să moară pe o astfel de vreme/ S-a spălat pe fată cu apă rece/ A intins mana după prosop/ S-a şters uşor, indelung/ Pană
pe chipul lui/ N-a mai rămas nici o urmă de viată”.
Iată una din modalitătile de a trece in nefiintă la care nu s-a gandit Eugene Ionesco, in lungul şi foarte variatul şir de feluri in care se poate muri, din „Căutarea intermitentă”. Dacă spectrul mortii poate fi ignorat, intorcandu-i spatele – şi măcar o vreme – singurătatea, la bătranete, stare continuă, explică tristetea de care este intovărăşită varsta a treia, stare ireversibilă. Un bătran pe care nu-l mai cercetează nimeni, are, astfel, parte de apeluri telefonice greşite. Nimic n-ar fi de făcut, dacă n-ar fi şi un invingător. Bătranul mantuit/ se plimba prin parcuri, asculta muzică, la un vechi pic-up,/ Desena chipuri de oameni pe bucăti intamplătoare de hartie/ şi le uita mai peste tot. Cu timpul/ toate odăile casei ajunseseră pline de lume. Musafiri mai mult sau// mai putin cunoscuti./ Unii aveau trăsături ciudate,/ poate erau străini. Norvegieni. Arabi.// Intr-o zi un imens caine dalmatian a venit la poarta lui./ A rămas acolo ore intregi. N-a avut ce face/ i-a dat drumul in curte,/ In scurt timp a devenit prietenul lui de nădejde”.
Prietenii il invidiază, copiii din cartier vin să se joace cu cainele…Sosie a invingătorului, un altul „Scapără cate un chibrit, fură fuga clipei şi-şi zice/ că-i bine să nu ştii ce vrei niciodată”. Mircea Martin vorbeşte de o Baladă a mortii, in această cea mai recentă expeditie a poetului, către necunoscutii ce suntem. Constantin Abălută in persoană surprinde in opera-i un umanism bland, invăluindu-I versurile. Aşa sau altfel, scurte sunt impăcările sale cu jocurile de culori ale lumii, pe care artistul le receptează in alb şi negru.
(articol aparut in revista ” Acolada”,7-8/ 2013)
