La editura “Humanitas”,Andreea Răsuceanu publică un volum închinat Bucureştiului lui Mircea Eliade. Este vorba de o tentativă de a investiga spaţiul de geografie literară, astfel cum acesta se naşte în marginile ficţiunilor sale. Am adresat Andreei Răsuceanu câteva întrebări, ca punct de plecare pentru o discuţie în jurul lui Eliade.
În ce măsură Bucureștiul lui Eliade mai poate fi descoperit astăzi, în Bucureștiul anului 2013?
E limpede că Bucureștiul de astăzi crește (mai ales) pe reminiscențele unui București interbelic, ce continuă să-și exercite în acest moment fascinația asupra locuitorilor săi și asupra cititorilor celor ce încearcă, fie prin demersurile lor științifice, fie prin operele de ficțiune, să recupereze memoria orașului, să reconstituie atmosfera unei alte vârste a acestuia. Aceste zone privilegiate, care ies din materia cenușiu-informă a unui București mutilat de arhitectura uniformizantă, apăsătoare din comunism ca niște insule alcătuiesc spațiul predilect în care se mișcă personajele eliadești – ideea de București insular îi aparține, de altfel, în romanul Nuntă în cer regăsim una dintre cele mai frumoase metafore referitoare la spațiul bucureștean, alcătuit din „insule de melancolie și tăcere“. Dacă vorbim deci despre Bucureștiul real, despre geografia obiectivă a anumitor secvențe urbane exploatate literar de Mircea Eliade, acesta m-a preocupat mai ales în prima mea carte, Cele două Mântulese, unde am căutat sursele mitologiei bucureștene instituite de Mircea Eliade, încercând să recuperez, pe urmele documentelor de arhivă, elemente legate de istoria străzii Mântuleasa și să le confrunt cu corespondentul lor ficțional. De data aceasta am pornit invers, dinspre ficțiune spre realitate, scopul demersului meu fiind o cartografiere cât mai completă a unui București denumit, pe rând, mitic, fabulos, magic, dar a cărui imagine era fragmentară, poate insuficient precizată până acum. Astfel s-a adăugat bine-cunoscutei imagini a Bucureștiului magic din Pe strada Mântuleasa, În curte la Dionis, Uniforme de general ș.a. o alta, a unui București violent, minat de tensiuni sociale și politice, prezentă mai ales în romanele proiectatei trilogii generaționiste, dar și un București marginal, periferic, care se deschide spre un peisaj non-urban, spre necuprins, spre un dincolo neliniștitor. Am încercat, de fapt, în carte, să mă apropii dintr-o altă perspectivă de proza lui Mircea Eliade, și am descoperit în disciplina geografiei literare un teren fecund și un instrumentar util pentru ceea ce mi-am propus. M-au ajutat mult și demersurile unor teoreticieni și critici preocupați de subiect în acest moment – precum prof. Michel Collot, de la Sorbonne nouvelle-Paris 3, unde am beneficiat de două stagii de cercetare, în cadrul seminarului Vers une géographie littéraire, în 2011 și 2012, dar și prof. Barbara Piatti, de la Institutul de Cartografie de la Zürich, care mi-a pus la dispoziție documentația proiectului la care lucrează de câțiva ani alături de o echipă de cercetători europeni, un atlas interactiv al literaturii europene, sau Franco Moretti, Marc Brosseau, Bernard Westphal etc, pe care i-am cunoscut fie direct, în cadrul unor conferințe sau întâlniri academice, fie prin intermediul cărților lor.
Cum se realizează, în exil, inventarea unui București fabulos, precum cel din „Pe strada Mântuleasa”?
„Bucureştiul din Pe strada Mântuleasa, deşi legendar, e mai adevărat decât oraşul pe care l-am traversat eu, pentru ultima dată, în august 1942“ spune Eliade undeva în Jurnal. De la această premisă am plecat în analiza mea, că cele două imagini nu corespund neapărat, nu întotdeauna, cea a Bucureștiului real (care apare cu predilecție în romanele realist-psihologice) și cea a unui București fabulos, transfigurat prin filtrul nostalgiei – o imagine alterată de depărtarea în timp şi spaţiu de locurile geografiei bucureştene interbelice (interval între limitele căruia se petrec întâmplările din proza fantastică). Aceasta din urmă presupune în aceeași măsură rememorare nostalgică (ca în Pe strada Mântuleasa, unde locurile, deși recognoscibile pe harta reală a Bucureștiului interbelic, capătă o semnificație care transgresează condiția lor de loc și le clasează drept toposuri consacrate, spații cu statut privilegiat unde se poate produce oricând o falie, o fisură care să permită invazia sacrului în cotidian) sau pura imaginaţie a autorului (ca în La țigănci, de pildă, unde geografia e strict ficțională, tramvaiul gavrilescian traversând un București generic, al unei tipice veri toropitoare, unica adresă, simbolică, menționată fiind strada Preoteselor). În convorbirile sale cu Claude-Henri Rocquet, Eliade amintește despre acest București în următorii termeni: „Orice pământ natal alcătuieşte o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi al adolescenţei devine mereu un oraş mitic. Pentru mine Bucureştiul este centrul unei mitologii inepuizabile. Datorită acestei mitologii am reuşit să-i cunosc adevărata istorie. Poate şi pe a mea“. Mai mult, nu o dată, chiar personajele lui Eliade folosesc sintagme precum „geografie interioară“, „geografie spirituală“ etc. În acest punct mi se pare că se întâlnește cu Julien Gracq, pentru care „forma“ unui oraș, acea „matrice a viziunilor interioare“ ale unui scriitor se înscrie în ceea ce el numește o „geografie trăită“ care coincide doar în anumite puncte cu cea obiectivă, pentru că nu se supune legilor obiectivităţii, ci „prinde conturul reveriilor intime“ ale scriitorului. Elementele acestei mitologii personale, de la tramvaiul 14, care traversează perimetrul Bucureștiului interbelic, de la Cotroceni până dincolo de Șoseaua Iancului, și odată cu aceasta și bună parte din prozele eliadești, până la școala de pe strada Mântuleasa, cu pivnițele ei enigmatice, sunt valorificate în proză, toate rezultatul unui proces anamnetic, dublat de emoție și nostalgie.
În ce măsură Eliade este atașat de București și de miturile locului?
Există un pasaj, în Nuntă în cer, în care naratorul amintește de „puținii bucureșteni care-și cunosc și iubesc orașul“. Aceștia sunt trăitorii privilegiați ai unor experiențe de sondare a insulelor ascunse ale orașului, mici porțiuni din materia acestuia care par decupate dintr-un alt București, vechiul București din La Belle Epoque, de pildă. Periplul Ilenei și al lui Mavrodin prin oraș presupune o permanentă pendulare între bulevardele unde „adie parfumul necunosut, insolit al modernității“, cu o sintagmă a lui Julien Gracq, și labirintul imprevizibil, misterios al străduțelor periferice, cu aer patriarhal. Romanul semnalează o transformare esențială, o etapă ce anunță trecerea de la un București violent, a cărui imagine emblematică rămâne vuietul sirenei ce anunță începutul grevei de la Atelierele CFR, și care străbate, ca o rețea diabolică, orașul în Întoarcerea din Rai, reunind principalele locuri ale acțiunii într-o geografie a terorii, și Bucureștiul magic, al semnelor misterioase pe care Lixandru le caută în adâncul pivnițelor din Pe strada Mântuleasa, de pildă. Aceste pivnițe fac și ele, de altfel, elementul unei mitologii locale, chiar dacă, de data aceasta, cum am descoperit în timpul scrierii primei mele cărți, existența lor a putut fi atestată documentar. Evident, Eliade nu știa că la 1907 o profesoară pe nume Elena Mangâru cerea Primăriei Sectorului de Negru o porțiune de teren (din cel al curții școlii Mântuleasa), pentru că având loc de casă alături de școală nu putuse ridica fundația din pricina unor pivnițe adânci. Dar știa probabil că în toată zona centrului vechi al Bucureștiului se află astfel de pivnițe, ale unor vechi hanuri sau case înstărite (poate chiar ale ctitorilor bisericii Mântuleasa, Stanca, soția, și Maria, sora cupețului Manta). Dar de aici la imaginea vechilor pivnițe bucureștene, care ar putea găzdui o poartă de trecere spre o altă dimensiune a lumii, pe care le caută Lixandru, e un interval pe care nu-l poate umple decât ficțiunea, una creatoare de mitologie urbană – pentru că, în aceeași măsură în care ficțiunea eliadescă se inspiră din aceste mituri ale locului, ea este și creatoare de mitologie locală, dacă ne gândim fie și numai la strada Mântuleasa și la cei care încă o mai parcurg în căutarea unor semne sau în așteptarea unor miracole care s-ar putea petrece.
Andreea Răsuceanu este doctor în filologie al Universității din București,
cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate (2009). A absolvit masteratul „Text şi imagine“, în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (parte a Consorțiului dintre Universitatea din București și Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“). A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste precum: Viața Românească, România literară, Observator cultural, Bucureștiul Cultural, Idei în dialog, Convorbiri literare etc. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Prima ei carte, Cele două Mântulese (Editura Vremea, 2009), propune o incursiune în istoria străzii Mântuleasa, bazată pe documente de epocă, în încercarea de a descoperi sursele mitologiei bucureștene valorificate în ficțiune de Mircea Eliade. A fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi laMarile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima. Cartea de față are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010–2013 în cadrul CESI și Université Sorbonne Nouvelle – Paris 3 (programul „Vers une géographie littéraire“) – activitate inclusă în „Programul postdoctoral pentru formarecercetători în ştiinţe“ POSDRU/89/1.5/S/58852.
