Din când în când este important să se reamintească celor care ne guvernează că, dincolo de planuri, de comisioane, de cifre şi de abstracţii evocate în platourile de televiziune, există şi o comunitate de cetăţeni a cărei voce trebuie auzită. Marşul bicicliştilor de astăzi este una dintre aceste ocazii. Miza sa nu se rezumă la denunţarea unui mod inept şi barbar de a gestiona o chestiune de transport urban. Pentru cei care sunt biciclişti şi pentru cei care nu sunt biciclişti, Bucureştiul înseamnă mult mai mult decât ambiţia actualului primar general de a ne dărui, cu generozitate, proiecte de infrastructură inutile şi distracţie de calitate îndoielnică.
Pentru biciclişti, şoferi şi pietoni, oraşul este şi fragmentul de calm şi de frumuseţe pe care îl poţi descoperi, înălţând ochii spre cer sau urmărind desenul unor străzi. Pentru toţi cei care se revendică de la urbanitatea şi poliţetea trăirii cotidiene, Bucureştiul nu se reduce la clădirile ce desfigurează, la mizeria ce creşte, zi de zi, la conferinţele de presă penibile ale edililor noştri, la şantierele ce se eternizează, asemenea unor forme de relief himerice, la indiferenţa şi vulgaritatea ce ni se oferă ca alternativă la decenţă, ca şi cum, noi, cei care nu avem privilegii şi imunităţi, merităm doar mediocritatea unei degradări fără de sfârşit.
Împotriva a toate acestea, este nevoie de a spune nu, este nevoie de o rezistenţă tenace şi plurală, este nevoie de vocile diverse ale unui oraş care nu se confundă cu şarlatania megalomană a marilor pasaje ce nu duc nicăieri. O viaţă la scară umană, destinată să încadreze o fericire umană: marşul bicicliştilor este o parte din aceste zile în care învăţăm să fim împreună, spre a ne imagina viitorul.
