Globalizarea activismului și a solidarității Roșia Montană, statul captiv și viitorul civismului în România

Întrucât politologii și experții în societate civilă vor analiza exhaustiv fenomenul Roșia Montană la rece, când va mai trece ceva vreme, cred că acum e momentul ca fiecare dintre cei interesați de România și de ceea ce se întâmplă în jurul lor să încerce să înțeleagă și să ofere supoziții cât mai plauzibile la cald, din mers, urmărind natura acestui protest extrem de fluid și, încă, imprevizibil.

Am participat activ în fiecare dintre cele trei duminici la toate marșurile organizate de liderii neasumați ai acestor proteste; la început din pură curiozitate și cu maxim scepticisim, apoi din din solidaritate și identificare cu mesajul central al acestor proteste, și anume: nu mai vrem o clasă politică coruptă, un capitalism de cumetrie, legi făcute cu dedicație, la comanda unei companii private, minciuni, demagogie și, mai ales, dispreț pentru cetățean. Am văzut crescând sub ochii mei o mișcare fără precedent în România post-decembrie 1989; dacă în prima duminică, din 1 septembrie 2013, mulți dintre cei prezenți erau debusolați și nu știau prea bine ce vor și de ce sunt acolo, în duminica a treia, din 15 septembrie 2013, nu mai am niciun dubiu că oamenii știu ce vor și sunt extrem de hotărâți. Ceea ce vor ei nu mai are legătură cu Roșia Montană. Roșia Montană a fost doar pretextul necesar pentru cristalizarea unei opoziții ferme față de guvernare și față de establishment-ul rapace care direcționează resursele țării împotriva intereselor cetățenilor, nu în direcția acestora. Sunt convinsă că cei care au inițiat acest protest nu se așteptau la amploarea pe care a generat-o, ieri fiind aproape 20.000 de oameni pe străzi, devenind ei înșiși conștienți că miza este dincolo de Roșia Montană; momentul septembrie 2013 va marca un punct de cotitură în istoria post-decembristă a României. Politologii și experții vor confirma sau infirma ulterior această ipoteză.

Proteste globale. De ce este crucial acest protest și ce anume a determinat ca Roșia Montană să fie generatorul unei schimbări de proporții în societatea civilă și în spiritul civic, captiv și el până acum, al românilor?! În primul rând, ar trebui să punem în context acest protest cu ultimele proteste ale anului 2013 de pe glob: Brazilia, Bulgaria, Turcia, acum România și Polonia. Ce au în comun?! Cred că trebuie să pornim de la o tendință globală care are legătură cu social media și mijloacele facile de informare care au făcut disponibilă informația tuturor celor interesați, informații inclusiv confidențiale. Apoi trebuie să ne gândim la Anonymus, Wikileaks și Edward Snowden, toți eroi în conștiința populară globală. Vorbim aici, strict din punctul de vedere al entuziasmului popular, nu facem analize de sus, cât de erou sau anti-erou este Snowden, părerile sunt împărțite. Ce îi urnește pe toți oamenii aceștia în stradă? Nevoia de eroi noi, într-o eră în care absolut oricine poate deveni peste noapte un erou global, a se vedea modelul Edward Snowden și Assange. Indiferent ce cred eu sau alții despre acești oameni, ei au marcat un punct de cotitură în conștiința globală. Proiecte ca Rise Project care au furnizat informațiile secretizate de către guvern privind Roșia Montană sunt rezultatul direct al acestei tendințe.

Oamenii nu mai vor și nu își mai iau informația de la guvern sau din media aservită, o caută direct pe site-urile secretizate, sparg bariera informațională și fac totul public. În plus comunică între ei, se stimulează și apelează reciproc. Nu întâmplător protestele seamănă între ele, se manifestă o globalizare a solidarității, tot prin mijloacele mediei sociale. Mesajul de salvarea Roșiei Montane a mers așa aproape peste tot în lume, pe pământ sau în aer. E o solidaritate globală gen frăția Inelului împotriva Ochiului lui Sauron.

În acest punct intervin activiștii: cei care au declanșat, până la urmă, protestul Roșia Montană. Cine sunt ei? Unii spun că George Soros, prin organizațiile neguvernamentale pe care le-a finanțat prin CEE Trust. Întâmplarea face că am aplicat cu un proiect al unui think-tank la CEE Trust și a fost refuzat. Proiectul avea ca temă justiția și statul de drept. Am citit acum câteva zile un scurt raport cu proiectele care au câștigat diverse granturi oferite de finanțatori externi, care spune așa: ”Justiția socială este o țintă pentru alte 330 de proiecte ale organizațiilor neguvernamentale, ce totalizează 18 milioane de euro. Proiectele urmăresc să dezvolte intervenții în comunități rurale interetnice și activități menite să combată inegalitățile sociale, sărăcia și excluziunea. Bugetul disponibil pentru această componentă este de 3,78 milioane de euro. Nivelul de conștientizare a cetățenilor cu privire la subiecte de mediu plasează România printre ultimele țrei țări din Uniunea Europeană (potrivit UE 27, înainte de aderarea Croației la Uniunea Europeană). Sprijinirea dezvoltării durabile și îmbunătățirea stării mediului în România, prin contribuția ONG-urilor și prin participare publică sunt urmărite de aproape 200 de proiecte depuse în cadrul componentei Dezvoltare durabilă, care solicită spre finanțare aproximativ 18 milioane de euro. Bugetul disponibil poate acoperi 12% din aceste solicitări” (sursa: http://fondong.fdsc.ro/1493-de-cereri-de-finantare-la-primul-apel-de-proiecte?u).

Ce deducem de aici? Finanțatorii consideră că justiția socială este importantă în lume în etapa asta și finanțează masiv astfel de proiecte. La fel, mediul. În consecință avem activiști, care din convingere, care din oportunism, aplică pentru astfel de fonduri și dezvoltă proiecte care implică și componenta de participare publică. E rău sau e bine? În condițiile în care Uniunea Europeană are proiectele pe următorii ani pe aceeși componentă de egalitate de șanse și incluziune socială este evident că asta e tendința. Statul de drept și justiția sunt la trecut, au fost prioritare, acum e vorba de alt moment, de alt imperativ al zilei care va domina următorii ani. Faptul că avem câteva ONG-uri care au pus Roșia Montană pe agenda lor acum câțiva ani, au fost în zonă, au generat un festival și l-au făcut accesibil și plăcut tinerilor vine ca o consecință firească a acestei direcții date de finanțatori. S-a schimbat tema dominantă până recent, asta e tot. E o globalizare a activismului pe teme sociale și ecologice. În anii din urmă se dădeau foarte mulți bani pentru anti-corupție, întărirea statului de drept și justiție liberă de influențe politice. Nicio organizație neguvernamentală implicată și finanțată pe astfel de proiecte nu a făcut un festival frumos, să salvăm statul de drept. Nu sună bine, nu merge, nu se prizează ușor. E prea abstract. Așadar să nu ne mai mirăm că oameni ăștia tineri au reacționat la Roșia Montană și au aflat despre problemă la Fân Fest. E trendy, e cool, e actual. Asta e partea superficială din om, dar să mergem un pic mai departe cu raționamentul.

Social media. Meritul fundamental al protestelor din întreaga lume revine mediei sociale. Desigur, generatorii din spate nu sunt niște programe de computer, ci niște oameni. Inteligenți. Informați. La noi am câteva nume, au fost deja vehiculate de presă: Cristian Neagoe de la Șapte seri, Csibi Magor de la WWF, poate și alții. Îl adaug pe Vlad Ursulean și pe ceilalți jurnaliști independenți de la Casa Jurnaliștilor. Cei menționați mai sus stau online foarte mult și generează reacții, implicare și word of mouth. Ceilalți, Claudiu Crăciun și restul ”liderilor” din ianuarie preiau portavocea în stradă, rolurile sunt bine definite. Ei au meritul generării acestor proteste, menținerii lor și creșterii numărului de participanți. Găsesc mereu metode creative: cuceresc mereu un nou bulevard sau stradă în scopul explicit de a face cunoscută cauza și a-i determina și pe alții să se implice; merg cu metroul sau tramvaiul împărțind banner-e și flyer-e, fac grupuri de discuții, pun hash tag-uri și generează o revoluție trendy-cool la suprafață. Cine rămâne pe dinafară se simte prost, așadar crește numărul.

Dincolo de aspectul superficial se naște însă ceva profund, se naște o mișcare, o conștientizare, și un instrument eficace: informarea alternativă, fără presă (există, pe modelul Taksim, bambuser.tv care filmează și distribuie live tot ceea ce media centrală ignoră), fără girul mogulilor, fără finanțări. Modelul este importat de la celelalte proteste stradale de dinaintea Bucureștiului, Taksim fiind punctul de referință, manualul de întrebuințare. Corturile, strategiile, fotografiile, reflectarea cu ironie a tuturor mesajelor puterii în stradă, creativitatea și subversivitatea mijloacelor de a sparge bariera informațională declanșată de guvern și mass media formală. E o guerillă a informației controlate vs. Informația liberă. Cum spunea cineva proteste open-source. Liberalizarea informației. Eu admir asta extrem de mult, pentru mine e foarte important ca oamenii să iasă din ignoranță, să citească și să gândească cu capul lor, să fie trezi, nu amorțiți, să fie alerți nu doar fizic, ci și intelectual, să aibă curiozitate și dorința de a-și testa și provoca propriile idei fixe. Așadar le sunt recunoscătoare lui Vlad Ursulean/Casa Jurnalistului și Cristian Neagoe pentru că au generat în România breșa care are potențialul de a fractura sistemul corupt, presă sau guvern.

Simțul civic la români. Părerea mea este că s-a trezit. Oamenii de toate vârstele și orientările au ieșit în stradă. Vor mai ieși. Dacă tema Roșia Montană, considerată de unii analiști ”facilă și comodă moral” (http://www.blogary.ro/cafeaua-de-dimineata/rosia-montana-si-curtea-constitutionala-protestele-ecranizare-de-bollywood-dupa-o-carte-de-colorat/) nu percutează cu toată lumea, măcar a trezit adormirea din români. Ei au văzut și știu acum că se pot mobiliza pentru o cauză. Prin ricoșeu au înțeles că Roșia Montană este (și) despre statul de drept, corupție și principii fundamentale garantate constituțional. Au înțeles că proprietatea este un drept inalienabil și nu este admisibil să fie suspendat la cererea oricui și oricum. Teme abstracte anul trecut au devenit clare și de înțeles ușor prin și datorită Roșiei Montane. Am convingerea că tot acești hipsteri – și fac mențiunea că nu folosesc termenul cu nicio conotație peiorativă – vor genera miscări de revoltă viitoare când se va atenta la statul de drept. Partea fascinantă la ei este că nu au opțiuni ideologice clare, cum am mai spus și data trecută în definția ad-hoc pe care le-am dat-o, ceea ce îi face în egală măsură greu de manipulat și ușor de manipulat. Pe scurt, pe ei nu îi interesează că e stânga sau dreapta la putere, că Victor Ponta este pupilul lui Ion Iliescu care a făcut cel mai mare rău României, că au dat jos degeaba un guvern de dreapta pentru vorbele goale și politicianiste ale fostei opoziții, actuală putere care duce mai departe exact aceleași politici ale guvernului Boc pe care ieri le contesta vehement. Lucrurile astea interesează exclusiv generația mea (35+). Tinerii protestari de acum sunt animați de ideea de dreptate și justiție altfel definită decât am face-o noi. Li se pare pur și simplu revoltător să ai încălcarea tuturor legilor în vigoare în folosul unui companii care pare că a cumpărat întreaga clasă politică. Nu are relevanță pentru ei cine este clasa politică. Poate e vorba de un relativism moral, îi las pe expertologi să concluzioneze, însă așa funcționează acești tineri, asta e realitatea generației de astăzi.

Statul captiv. Modelul actual al reciclării tuturor rataților în top-ul elitei politice este pe ducă. Statul prins și acaparat de aceste nulități cu ifose va zdruncinat de acești tineri și abia aștept momentul. Se va spune: ok, minunat, pe cine punem în loc?! O întrebare pertinentă. Reciclăm incompetenții până le va fi frică să se mai bage în față și să dea cu tifla cetățenilor, spălând bani publici prin firme proprii și făcând aranjamente pe sub masă cu bugetul statului. Atunci o să se facă loc pentru oameni care știu carte, știu ce vor, se pricep la ceva și vor să aloce din timpul lor pentru a genera schimbare durabilă. .

Viitorul sună mai bine. E prima oară în fix 10 ani de când m-am întors în România, deși nu îmi doream, când în locul ușilor închise și al unui sistem impenetrabil și meschin care acceptă doar pe ”ai lor” simt că există o șansă, că lucrurile se vor schimba, că modelul de politică și de guvernare post-1989 va dispărea încet, dar sigur, că există o speranță, că românii s-au trezit. Partea cea mai frumoasă din toată povestea asta este solidaritatea: o solidaritate non-ideologică, non-partinică, ci de spirit. În sfârșit, românii își oferă reciproc ceva prețios: un sentiment al apartenenței, o ieșire din sine și din imediatul unor preocupări individualiste, o privire senină către de viitor și către ei înșiși, o credință în partea bună din noi, fără otrăvurile trecutului, fără cianurile egoismului și interesului meschin, strict personal, o privire de deasupra, o regăsire a unei mândrii și demnități naționale. Pentru toate astea mă bucur că sunt aici.