La 17 septembrie, transmit publicaţiile Daily Mail şi Express, Comisia Europeană anunţa că, începând cu 25 septembrie, oficialităţi ale UE se vor deplasa, la cererea Londrei, însoţite de experţi, la graniţa dintre Spania şi Gibraltar, pentru a verifica dacă măsurile luate de către autorităţile de la Madrid împotriva cetăţenilor britanici şi a intereselor britanice din zonă respectă legislaţia europeană privitoare la libera circulaţie a persoanelor şi bunurilor. Vorbim aici despre cel mai recent episod legat de cea mai nouă fază (una extrem de acută, de altfel) a tensiunilor cu rădăcini istorice adânci dintre Londra şi Madrid, generate mod direct de problema Gibraltarului. Acesta este un teritoriu iberic mic, care controlează partea de nord a Strâmtorii Gibraltar. Locuit acum de câteva zeci de mii de oameni şi având un Produs Intern Brut semnificativ mai mare decât cel al Spaniei, Gibraltarul se află sub controlul Londrei încă de la începutul secolului al XVIII-lea. Acum Gibraltarul este posesiune britanică cu statut special şi aici se aplică o Constituţie (adoptată prin referendum local în 2006 şi aprobată ulterior de către regina Marii Britanii) care garantează un grad foarte ridicat de autonomie, menţinând însă suveranitatea britanică. De-a lungul timpului, Spania a încercat în mai multe ocazii să recupereze cumva Gibraltarul, dar nu a reuşit niciodată să-şi îndeplinească acest obiectiv.
O vară tare fierbinte
Conflictul anglo-spaniol legat de Gibraltar) a reizbucnit în vară, în forţă, iar apoi a escaladat extrem de rapid, după ce Madridul a declarat că intenţionează să perceapă o taxă în valoare de câteva zeci de euro (mai precis, o sumă echivalentă cu 43 de lire sterline) de la orice persoană care va dori să traverseze, înspre Spania sau dinspre Spania, graniţa cu Gibraltarul. În plus, Spania a introdus reguli de control vamal extrem de stricte la graniţa cu micul teritoriu ce este dominion britanic; ca urmare, trecerea frontierei durează chiar şi ore întregi, ceea a provocat deja pagube importante turismului local. Regulile în cauză sunt menite să descurajeze contrabanda, afirmă oficialităţile spaniole. Există însă voci care susţin că această măsură a fost adoptată, în realitate, ca replică punitivă la faptul că britanicii au amplasat pe fundul mării, în zona Gibraltarului, 74 de blocuri masive de beton, generând astfel un mare recif artificial. Partea spaniolă susţine că marile blocuri de beton împiedică pescuitul, iar autorităţile britanice afirmă, ca răspuns la acuzaţiile Madridului, că amplasarea recifului artificial constituie „o necesară măsură ecologică”. Conflictul a escaladat atât de mult încât, la începutul lui august a.c., ambasadorul spaniol la Londra, Federico Trillo, a fost convocat de urgenţă, pentru convorbiri, de către ministerul britanic de Externe. Caracterul tot mai acut al conflictului dintre Londra şi Madrid l-a şi determinat pe Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, să se angajeze, încă din august a.c., că va trimite, chiar în „următoarele săptămâni”, o comisie specială în zona graniţei dintre Spania şi Gibraltarul britanic. Între timp, premierul britanic David Cameron a ajuns să ia în calcul inclusiv varianta de a da în judecată Spania, la instanţele europene, pentru încălcarea prevederilor legale privitoare la libera circulaţie în interiorul Uniunii Europene.
Un conflict citit în patru chei diferite
Precizăm, încă de la bun început, că evenimentele recente legate de problema Gibraltarului pot fi citite în mai multe chei distincte. Una dintre ele poate pune în centrul atenţiei în special maniera în care se derulează o dispută între puteri suverane, care au însă libertatea de manevră sever limitată de apartenenţa la o mare organizaţie regională (Uniunea Europeană, cu setul său stufos de reguli şi proceduri referitoare inclusiv la probleme şi conflicte în relaţiile bilaterale dintre ţările membre). Această variantă de abordare a fazei actuale a conflictului anglo-spaniol legat de Gibraltar nu este însă, credem, cea mai interesantă; şi nici cea mai capabilă să pună în lumină trenduri perene, cu adevărat importante.
O altă variantă de citire a actualei crize a Gibraltarului este aceea care concentrează atenţia asupra unei teme de o cu totul altă magnitudine, respectiv aceea a reaşezării raporturilor de putere pe arena internaţională, reaşezare ce conţine, în ultimii ani, un număr notabil de ocazii în care puteri mici sau mijlocii contestă, din diverse motive, cu diverse instrumente şi cu diverse rezultate şi consecinţe, poziţiile de putere cu adevărat excepţionale deţinute, tradiţional, la nivel regional, continental sau global de către marile puteri (şi în special de către acele state definite ca puteri mondiale). Dintr-o asemenea perspectivă, ceea ce întreprinde acum Spania seamănă, până la un punct, cu maniera în care, în diverse ocazii, Argentina pune în discuţie problema Insulelor Falklands (Malvine). Dar atitudinea Madridului faţă de Londra seamănă (desigur, tot numai până la un punct) şi cu încercarea unor actori minori ai scenei internaţionale, de tipul Georgiei, de a întrepinde paşi care contestă, în mod explicit şi direct, tradiţionala (şi îndelungata) hegemonie rusă în zona Caucazului.
O a treia manieră în care poate fi citită actuala criză a relaţiilor anglo-spaniole este una care pune în lumină în special problemele de funcţionare ale Uniunii Europene (construcţie politică şi economică de incontestabil succes dar în interirul căreia există – şi se manifestă, uneori, inclusiv cu accente acute – un anumit deficit de omogenitate şi de coerenţă). Într-o asemenea cheie de interpretare, criza actuală a relaţiilor dintre Londra şi Madrid concentrează atenţia în special asupra faptului că logica funcţionării UE, ca şi instituţiile UE nu pot să dizolve, complet, diferenţele (uneori modeste şi discrete, alteori majore şi vizibile) dintre poziţiile unor state membre, referitoare la chestiuni din cele mai diferite. La fel cum, la nivelul întregii Uniuni, nu există încă o singură poziţie cu privire la recunoaşterea statului Kosovo, după cum nu există nici o singură poziţie cu privire la ceea ce ar trebui întreprins acum în Siria, nu există nici o singură poziţie referitoare la statutul Gibraltarului.
O a patra cheie în care poate fi citită faza actuală a disputei anglo-spaniole pe tema Gibraltarului este aceea care concentrează atenţia asupra resurgenţei discursului politic de tip naţionalist, în diverse zone ale UE. Puţin contează, dintr-o asemenea perspectivă, dacă guvernul actual de la Madrid chiar e convins că Gibraltarul e ‚pământ strămoşesc spaniol’ (care, eventual, merită şi trebuie să fie recuperat, mai devreme sau mai târziu) sau dacă avem de-a face, mai degrabă, cu o simplă manevră politică, menită (eventual) să abată, din raţiuni strict conjuncturale, atenţia unor mase mari de cetăţeni de la alte probleme (o astfel de interpretare a fost folosită, în august a.c., de către opoziţia din Spania, care acuza în mod deschis guvernul de la Madrid că escaladează în mod deliberat criza Gibraltarului doar ca să abată astfel atenţia opiniei publice de la dinamica economică precară, ca şi de la alte disfuncţii notabile ale actului de guvernare).
