Imagini din vacanţă: de la relaxare la stres

Nu reuşim mereu să ne facem timp pentru vacanţe, aşa cum ar trebui.

Anul acesta am revăzut Sighetul. Nu a fost propriu-zis o vacanţă, am fost acolo la jubileul Memorialului Victimelor Comunismului. Dar evident mi-am făcut timp şi pentru relaxare. Aş zice că uneori contra voinţei mele. Nu voiam să mă rup de tumultul din capitală; parcă in mod straniu doream să fiu în continuare bombardat cu stres, propagandă mediatică toxică şi toate cele. Venisem atât cu laptopul, având stick de acces la internet, just in case, cât şi cu telefonul mobil (nesetat pe silent). Numai că a apărut un element neprevăzut – reţeaua puternică de antene GSM din Ucraina vecină. Nici internetul nu a mai mers. În plus, am vrut să îmi cruţ amicii, rudele etc. de adiţionale pe telefonul mobil. Aşa m-am desprins cumva de realitatea din Bucureşti.

Doar – indirect – francezii prezenţi la reuniunea jubiliară (Stéphane Courtois, Thierry Wolton et al.) m-au făcut să meditez la semnificaţiile acelor vorbe din copilărie, pe care le rosteam în şcoală la mijlocul anilor 1980, într-o periferie bucureşteană: „A venit vacanţa cu trenul din Franţa!“, dar şi „URSS, noi suntem prietene/ De două mii de secole!“. Care a fost oare geneza lor? Probabil, ultima a apărut în timpurile sovietizării sistemului educaţional, prin 1948-1950. „Sugerată“ de învăţători/profesori? Dar cum de s-a menţinut atâta, sfidând distanţarea RSR/PCR de URSS/PCUS?

În rest, am regăsit un Sighet mai altfel, mai modern, mai dezvoltat, cu faţade refăcute. Cu restaurante unde mânânci foarte bine, vădind o excelentă combinaţie între moştenirea culinară austro-ungară şi tradiţia locală maramureşean-românească (aşa cum mi s-a spus; şi nu am fost în măsură să contrazic aserţiunea asta). Deprimantă a rămas poate doar imaginea cu care intri în oraş, venind cu trenul dinspre Salva – groapa de gunoi de proporţii gigantice şi atât de urât-mirositoare, încât o simţi şi din compartiment având ferestrele închise. Ulterior, am auzit că acolo a fost un incendiu puternic. La finalul micii vacanţe am avut emoţii; parcă era un preludiu pentru stresul bucureştean care se apropia. Nici nu plecasem din Sighet de o oră, că trenul a încetinit în mod suspect şi s-a oprit în plină pădure. Totul a fost precedat de vreo două zgomote puternice, neanunţând nimic bun. E o deraiere? Eram în primul vagon. Am privit în faţă, spre locomotivă. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat! Îşi continua drumul pe şine. Doar noi ne opream. Cupla specială care o lega de vagonul nostru (de fapt, de restul vagoanelor) s-a rupt. Rămăsesem de izbelişte, într-o curbă, înconjuraţi de pădure. „Mai lipsesc indienii care să ne jefuiască! Suntem ca în Vestul sălbatic!“ – a glumit cineva. Of, Doamne! Trebuie să verific internetul (poate se strică timpul, poate vin ploile şi inundaţiile peste noi, până CFR-iştii din Salva trimit un substitut de cuplă). Dar, ce să vezi!, reţeaua ucraineană îşi vădeşte puterea de iradiere. Incertitudine, stres, anxietate. Bucureşti, venim!

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *