Ficţiuni. Examenul şi spectrul fraudei

Cum vă spuneam, din toamna lui 1998 eram profesor cu acte în regulă în învăţământul gimnazial. Am nimerit cum nu se poate mai prost. Inflaţia scădea puterea de cumpărare a salariilor – foarte mici în învăţământ (în 1998-2000 s-au şi succedat câteva greve). (Nici alţii nu o duceau bine; mineritul fusese restructurat, iar ortacii au fost din nou instrumentalizaţi şi târâţi în alte două mineriade în ianuarie-februarie 1999.) În plus, profesorii de şcoală generală aveau şi mai mult de lucru. În vara lui 1999 urma să se desfăşoare în premieră examenul de capacitate pentru absolvenţii claselor a VIII-a. Era proclamat „primul examen al vieţii“. Se dorea corectitudine, o evaluare exactă a situaţiei din educaţie, pentru o admitere la liceu cât mai echitabilă. Titularul de la Educaţie, Andrei Marga, voia să reformeze sistemul de învăţământ. Mulţi l-au crezut. Istoria nu trebuie rescrisă. Marga de atunci nu avea proasta reputaţie de protocronist a celui de azi.

Inclusiv Istoria era probă în cadrul examenului de capacitate. Simularea de la începutul lui 1999 a scos la iveală cât de coborât era nivelul de cunoştinţe al elevilor. Era doar vârful aisbergului, pentru că pe-atunci nu existau camere de filmat. Ştiu din proprie experienţă că s-a corectat cu multă indulgenţă. Chiar superiorii şi colegii tăi din şcoli îţi recomandau să îl „ajuţi“ pe bietul elev măcar cu o jumătate de punct–un punct. Adică în loc de 4 să îi dai 5. Mi-o spuneau oameni pe care ajunsesem să îi respect. Atunci nu am dat importanţă. Am fost şi eu indulgent, chiar dacă nu la cotele recomandate. Chiar şi aşa, rezultatele erau proaste. A urmat – la „recomandarea“ expresă a superiorului ierarhic şi a directorului – un fel de hei-rup pentru „ridicarea“ elevilor mai puţin pregătiţi. Am făcut ore suplimentare cu elevii, un soi de meditaţii (neplătite, evident).

Materia era învăţată pe de rost, papagaliceşte, fără judecată; lucrurile însuşite azi de elev erau uitate mâine, nu se făceau corelaţii logice cu ce se învăţa la alte materii (geografie) ş.a.m.d. Copiii se exprimau greu la examen, pentru că sistemul nu punea accent deloc pe comunicare. Pe lângă acest aspect, mai era şi o reţea de profesori privilegiaţi, care pornind de la subiectele de examen ce presupuneau toceală, tipăreau cărţi, broşuri cu răspunsurile (aşa-zis) corecte, câştigând bani buni cu o astfel de îndeletnicire (deoarece mulţi elevi, în preajma examenelor cumpărau aceste lucrări cu rezolvări, răspunsuri).

Ne apropiam de examenul de capacitate (sfârşit de mai–început de iunie). Nu doream să fiu profesor examinator. Puteam trăi – eu, care nu aveam familie sau copii de întreţinut – şi fără remuneraţia – oricum nu foarte atractivă – cuvenită pentru corectare. Presimţeam că vor fi tot felul de presiuni şi „sugestii“. Teoretic, nu puteam să fiu obligat. Dar mi s-a dat de înţeles că nu e bine să refuz. Nu eram nici în poziţia să spun Nu indiferent de ce se întâmplă. Aşa am ajuns profesor corector la capacitate. Nu puteam corecta la şcoala unde predam. A urmat un şoc. Când am ajuns la centrul de examinare am reperat figuri familiare. A venit la mine o colegă profesoară – pe care o cunoscusem în ipostaza de (aparent) cea mai onestă, cumsecade şi blândă persoană. Începe:

– Dragule, vrei să câştigi mult?

Nu pricepeam. Parcă eram căzut din cer.

– Mulţi bani! Am o cunoştinţă…

Începeam să înţeleg cam despre ce e vorba. Parcă mă lovise cu ciomagul. Nu am mai apucat să îi răspund. S-a creat zarvă în şcoală, iar colega m-a părăsit ca să vadă despre ce e vorba. Cred că noi, examinatorii, am fost rearondaţi, repartizaţi la alte grupe de elevi (de fapt, lucrări de corectat). Doamna-presupus-cinstită nu m-a mai contactat. Nu mai prezentam interes. Între timp, mi s-a alăturat colega de la corectare. Debutantă, ca şi mine, nici măcar 24 de ani. Nici nu am apucat să intrăm împreună în sala de examinare, că dă peste noi inspectorul şcolar de sector, care pe fugă se apucă să ne dea sfaturi (instrucţiuni?):

– Să nu vă prind cu note de 4.50!

Aha! Deci 50 de sutimi – din oficiu. Doar elevul trebuie încurajat.

În fine, ultimul moment straniu a fost atunci când ne-am pomenit în sală cu un profesor influent din şcoală (poate chiar membru al direcţiunii?) Teoretic, nu prea avea ce căuta acolo. În afara chestiunilor strict administrative. Or, el ce făcea? S-a apropiat de noi, de teancul cu lucrări corectate; părea că îl măsoară, că vrea să îl răsfoiască. I-am aruncat probabil o privire piezişă, poate cu o gestică sugerând un mârâit. Cert e că nu a mai insistat. În fond, mai era şi corectura de la contestaţii… Notele nu erau bune, deşi era evident că elevii copiaseră unul de la altul într-o proporţie copleşitoare (aceleaşi greşeli, aceleaşi exprimări etc). De îndată ce am completat borderourile cu note atitudinea reprezentanţilor şcolii s-a schimbat radical. Eram priviţi ca ultimii oameni. Din păcate, nu am încheiat în acea zi socotelile cu dânşii. Peste vreo câteva zile am revenit să ridicăm remuneraţia pentru corectură. Secretara şcolii mai că nu ne-a aruncat pe jos plicurile. Nu intrasem încă „în sistem“ şi trebuia să primim astfel de corecţii.

În schimb, cele trei clase a VIII-a unde am predat s-au descurcat relativ bine, peste aşteptările mele. Nu am avut însă curajul să întreb dacă examenul lor a fost „pe bune“, dacă a existat un sistem de copiere (mai perfecţionat). De altfel, imediat am plecat din sistemul de învăţământ preuniversitar. Nu ştiu dacă aş fi rămas curat.