Zilele acestea (între 26–29 septembrie 2013) se desfăşoară la Bucureşti Festivalul de film documentar „DocuartFest“ 2013. Mi-a atras atenţia un documentar impresionant despre cum se poate ajunge – într-un sistem totalitar – de la catedră la hârdău şi tinetă (1). Sau, mai concret, de la Universitatea din Cluj la penitenciarul din Sighetu-Marmaţiei.
Documentarul consacrat profesorilor de la Cluj trecuţi prin universul concentraţionar decupează într-un mod cât se poate de adecvat un fragment de istorie a elitelor universitare româneşti din secolul XX. Silvia Pintea şi Cosmin Oşorhean au reuşit să surprindă fidel interferenţele, dar şi tensiunea latentă dintre memorie şi istori(ografi)e în legătură cu teme sensibile ale trecutului recent.
În esenţă, este un film despre epurarea Universităţii din Cluj după 1945/1947 şi arestarea (sau hăituirea) profesorilor indizirabili pentru noul regim comunist (Nicolae Mărgineanu, Emil Haţieganu, Alexandru Borza, Alexandru Lapedatu, Florian Ştefănescu-Goangă, Gheorghe Dragoş, Dávid Gyula). În plan secund sunt evocaţi şi: Lucian Blaga, Alexandru Pop, Emil Ţeposu (care a preferat să se sinucidă atunci când i s-a cerut să îl demaşte pe profesorul Alexandru Pop), Onisifor Ghibu, Balogh Edgár, Demeter János, Paskandi Geza, Traian Herseni.
Hărţuirea şi reprimarea au început chiar înainte de reforma comunistă a învăţământului din vara lui 1948. Demascările şi epurarea din universitate au precedat legislaţia educaţională după model stalinist. Documentarul – care apelează în principal la interviuri cu rude (fii, fiice, nepoţi ai celor persecutaţi) – ne înfăţişează întregul drum de la înlăturarea de la catedră şi până la închisoare. Sighetul înseamnă nu doar frig, foame, izolare, ci şi încercarea de a supravieţui cu orice preţ, de a te păstra intelectual, chiar lângă hârdaie şi tinete. Universitatea se mută la propriu în spaţiul carceral. Vocea victimelor, care vorbeşte îndeosebi prin intermediul rudelor, este completată şi nuanţată în mod fericit de intervenţiile istoricilor (Virgiliu Ţârău, Ioan Ciupea ş.a.); mai ales primul scoate în evidenţă şi semnificativa responsabilitate comunistă autohtonă pentru infernul îndurat de universitari.
În plan secund, este vorba şi despre promiscuitate: Aurel Moga, cel care îl demască pe Emil Haţieganu, ajunge să îl evoce în termeni superlativi la moarte. Familia Haţieganu, care a suferit atât de mult, va fi obligată să trăiască alături de un căpitan de securitate etc etc. Tulburator este şi fenomenul memoriei insultate în spaţiul cultural clujean, chiar după 1989, prin glorificarea celor care au contribuit la drama universitarilor arestaţi, denunţaţi la securitate şi demascaţi.
Filmul stârneşte şi întrebări delicate: cât de relevantă este orientarea politică a unei victime a regimului totalitar? Este oportun un epilog atunci când victima se apropie, după detenţie (prin scrieri, prin ideologia asumată), de regimul care l-a torturat (cazul Traian Herseni – profesor la Universitatea din Cluj, refugiată la Sibiu – este pilduitor pentru ambele interogaţii).
Se apropie anul universitar. La diverse facultăţi (de istorie, de ştiinţe politice etc) sunt cursuri despre politica românească în secolul XX, despre comunism şi sisteme totalitare. Cred că documentarul evocat aici – o frântură din istoria elitelor universitare – ar merita proiectat studenţilor şi discutat.
(1) „Memoria vie a profesorilor universitari din Cluj Napoca, victime ale sistemului concentraţionar stalinist, în mărturii de istorie orală“; Documentar realizat de Silvia Pintea şi Cosmin Oşorhean (consultant ştiinţific: Ioan Ciupea), cu sprijinul Programului Europa pentru Cetăţeni al Uniunii Europene.
