Am văzut în ochii lor o pastişă colorată. Erau doi oameni pentru care tovărăşia era nu dare de mână, ci ţinere de mână: prelungă, suavă, nevinovată pentru că nu păstra vreun interes, vreo urmă de redută cucerită. Erau doi copiii târzii într-un parc. Mai târziu, am zărit că în urma lor venea un prunc încrezător în propriile-i picioare, cu un patruped alb, într-o lesă strânsă în mânuţa lui fragedă ca un lasou de libertate. Suntem infanţii pereni ai părinţilor noştri, jucători a cel puţin două vârste dansante, mereu ispitiţi de şarmul de a fi pârguit, dar niciodată copt, îmbătrânit. Pe ei, bufoniada neodihnită de afară i-a lăsat neatinşi. Păreau necunoscători şi puri, abia aşezaţi. Dar îi priveşti şi îţi dai seama că ei sunt doar o pereche din hora de convenienţe şi de compromisuri care se zbate săltat, de pe un picior pe altul, într-o arenă de mercantilism emoţional, în care cel care plăteşte comandă şi muzica. E important ca de aici înainte să se simtă liberi şi călăuziţi de voinţă de putere. La colţ, zăresc o altă pereche de trubaduri urbani, care îşi trăiesc însă amurgul zgomotos. Ei sunt Ceilalţi, oamenii care sunt singuri în coabitarea lor premeditată, care răbufnesc, care se aud dar nu se ascultă, care se văd dar se uită, care îşi vorbesc dar nu îşi răspund. Ei bine, când te uiţi la ei, îţi dai seama de faptul că oamenii sunt cele mai frumoase înaripate: cad şi se ridică din aceeaşi mişcare, dar prima lor cădere a fost divină. De atunci, spre nenorocirea lor, s-au tot obişnuit să cadă, şi numai în păcat.
Puţini oameni mai cad în picioare. Iar când cad, îşi scrântesc glezna de lut şi o prefac în pulbere, deşi n-au făcut nimic altceva decât să se prăbuşească de pe umărul celor dragi. Aşa se întâmplă când poveştile lor sunt de fapt mici balade satirice, bagatele afective, de compromis, care atunci când se năruie ajung să fie tocmai pilda lor de viaţă. O iubire eşuată ajunge, în cel mai bun caz, o parabolă. Dar atunci ea nu mai e iubire, ci doar o dragoste ieftină sau cotropitoare, o coabitare avangardistă sau de fotoliu, o „alegere de mâna a doua”, căci de multe ori ajungi să te întrebi dacă nu cumva oamenii se pot îndrăgosti de mai multe ori, dar iubesc doar o dată.
Dar dincolo de cortinele de celofan ale lumii, oamenii sunt alunecoşi. Post-modernismul generează, suveran, un epilog al iubirii ca taină. Post-mortem, faţă de toate canoanele şi idealizările clasice ale poveştilor interumane de manual, capitalismul a aşezat în amintirea monoteismului sentimental un mercantilism afectiv care se întreabă retoric, într-un şah de libertate: Love is for free? Prea multă potrivire şi prea puţină creaţie: între darea de mână şi ţinerea de mână e doar un pas, numai că asta face pentru postmodernul brut şi inconştient diferenţa între dragoste şi iubire. Dar dacă toate aceste lucruri sunt doar termeni într-o istorie pe care fiecare o asumă diferit, atunci, speculând că cele două ar putea să semene, sau să se aşeze pe dosul descrierii mele, e cel puţin decent să gândeşti că ar fi dramatic ca jocul dintre dragoste şi iubire să fie acelaşi cu cel crescut de adevăr şi minciună.
Departe de trocul sentimental, de capitalismul de nevoi afective, de dependenţe care par tovărăşii pentru o viaţă când ele nu ajung nici măcar pentru o promenadă autentică, morala e una simplă: oamenii cad chiar şi atunci când sunt ţinuţi de mână.
