Bioy Casares a adus de la Londra un pumnal neobişnuit, cu lama triunghiulară şi mînerul în formă de H; prietenul nostru Christopher Dewey, de la Consiliul Britanic, a spus că astfel de arme se folosesc în mod obişnuit în Hindustan. Această părere l-a îndemnat să pomenească faptul că a lucrat în ţara aceea, între cele două războaie. (Ultra Auroram et Gangen, îmi amintesc că mi-a spus el în latină, desfigurînd un vers de Juvenal.) Dintre poveştile pe care mi le-a spus în seara aceea, mă încumet s-o reconstitui pe următoarea. Textul meu o va reda întocmai; ferească-mă Allah de ispita de a adăuga mici amănunte circumstanţiale ori de a îngroşa, cu interpolări din Kipling, aspectul erotic al întîmplărilor. Acestea au, de altfel, o savoare simplă şi veche, pe care ar fi păcat s-o pierd, poate savoarea poveştilor din cartea celor O mie şi una de nopţi.
*
Locul exact al întîmplărilor pe care o să le povestesc nu are nici o importanţă. De altfel, ce importanţă poate avea precizia în cazul unor nume ca Amristar sau Udh pentru cititorul din Buenos Aires? Fie-mi îngăduit, prin urmare, să spun doar că pe vremea aceea s-au stîrnit tulburări într-un oraş musulman şi că ocîrmuirea a trimis un om hotărît ca să restabilească ordinea. Omul ăsta era scoţian, dintr-un neam vestit de războinici, care avea în sînge o tradiţie de violenţă. L-am văzut o singură dată, dar n-o să uit cît oi trăi părul lui negru ca pana corbului, pomeţii proeminenţi, nasul puternic şi gura lacomă, umerii laţi şi osatura zdravănă a unui viking. În povestea mea din seara asta numele lui o să fie David Alexander Glencairn; amîndouă numele de botez i se potrivesc, fiindcă au fost ale unor regi care au domnit cu braţ de fier. David Alexander Glencairn (trebuie să mă obişnuiesc să-i spun aşa) era, pe cît se pare, un om temut; a fost de ajuns să se răspîndească vestea sosirii lui pentru ca zavistia din oraş să se stingă. Asta nu l-a împiedicat să dea porunci straşnice. Au trecut cîţiva ani. Oraşul şi întregul ţinut trăiau în pace: vechile neînţelegeri dintre sikhs şi musulmani se stinseseră, şi Glencairn a dispărut ca prin farmec. Fireşte, n-au lipsit zvonurile că ar fi fost pus la popreală ori ucis.
Lucrurile astea le-am aflat de la şeful meu, fiindcă cenzura era strictă, iar ziarele n-au comentat (nici măcar n-au pomenit, dacă-mi amintesc bine) dispariţia lui Glencairn. Un proverb spune că India e mai mare decît lumea; Glencairn, atotputernic poate în oraşul în care fusese trimis printr-o semnătură în josul unui decret, nu era decît o cifră oarecare în administraţia Imperiului. Cercetările poliţiei locale au fost zadarnice; şeful meu şi-a spus că un poliţist particular ar fi trezit mai puţine bănuieli şi ar fi putut avea mai mult succes. Cîteva zile mai tîrziu (în India distanţele sînt generoase), băteam de dimineaţă pînă seara, fără prea multă speranţă, străzile acelui oraş sumbru în care dispăruse un om.
Am simţit aproape imediat prezenţa atotcuprinzătoare a unei conspiraţii care voia să tăinuiască soarta lui Glencairn. Nu există în acest oraş (am început să bănuiesc) un suflet care să nu ştie taina şi să nu fi jurat s-o păstreze. Cînd eram între bărbaţi, cei mai mulţi se arătau complet ignoranţi; nu ştiau cine e Glencairn, nu-l văzuseră niciodată, nu auziseră niciodată vorbindu-se despre el. Alţii, în schimb, îl zăriseră în urmă cu un sfert de oră stînd de vorbă cu Cutare ori Cutărică, ba chiar mă duceau să-mi arate casa în care intraseră amîndoi şi în care nu se ştia nimic despre ei, ori de unde plecaseră cu cîteva clipe în urmă. Pe unii dintre mincinoşii ăştia cu lux de amănunte i-am luat la pumni. Martorii au încuviinţat felul în care mi-am descărcat furia, dar asta nu i-a împiedicat să născocească alte minciuni. Nu le-am dat crezare, dar n-am cutezat să nu le ascult. Într-o bună zi m-am pomenit cu un plic conţinînd un petic de hîrtie pe care erau mîzgălite nişte semne…
Cînd am ajuns, soarele asfinţise. Mă aflam într-un cartier popular, sărăcăcios; casa era foarte scundă; de pe trotuar am zărit un lung şir de curţi interioare nepietruite, iar în fund – o lumină. În ultima curte lumea se adunase la o sărbătoare musulmană; trecînd pe lîngă mine, a intrat un orb cu o lăută de lemn roşcat.
La picioarele mele, nemişcat ca un lucru neînsufleţit, s-a ghemuit în prag un bătrînel. O să vă spun cum era, fiindcă joacă un rol esenţial în povestirea mea. Anii adunaţi în cîrcă îl împuţinaseră şi-l şlefuiseră aşa cum apa rîului şlefuieşte pietrele sau cum rîndurile de oameni şlefuiesc un aforism. Era înfăşurat în zdrenţe, care atîrnau pe el, sau, cel puţin, aşa mi s-a părut, iar turbanul care-i înfăşura capul era tot o cîrpă flenduroasă. În lumina asfinţitului, a ridicat către mine un chip smead, împodobit cu o barbă albă ca zăpada. I-am vorbit fără ocolişuri despre David Alexander Glencairn, fiindcă-mi pierdusem orice nădejde de a-l găsi. N-a înţeles ce-i spuneam (poate că nu m-a auzit) şi a trebuit să-i explic că era un judecător şi că eu îl căutam. Mi-am dat seama, în timp ce-i spuneam acele cuvinte, cît de derizorie era încercarea mea de a scoate ceva de la bătrînelul acela, pentru care prezentul nu mai era decît un zumzet nedesluşit. Omul ăsta – mi-am spus – mi-ar putea da de ştire despre Răzmeriţă ori despre Akbar, nu însă şi despre Glencairn. Cuvintele pe care mi le-a spus mi-au confirmat bănuiala.
— Un judecător! a îngăimat el cu o uşoară mirare. Un judecător care a dispărut şi e căutat. Faptul s-a petrecut cînd eram eu copil. Nu mai ţin minte în ce an a fost, dar încă nu murise Nikal Seyn (Nicholson) sub zidurile din Delhi. Timpul scurs de atunci e îngropat în memorie; cu toate astea, încă sînt în stare să-mi aduc aminte ce s-a întîmplat atunci. Dumnezeu a îngăduit, în mînia sa, ca lumea să se strice; oamenii îşi spurcau gura cu blesteme, înşelăciuni şi vorbe de ocară. Totuşi, nu toţi erau depravaţi, şi cînd s-a răspîndit vestea că regina o să trimită un om care să aplice în ţară legea adusă din Anglia, cei mai puţin stricaţi s-au bucurat, socotind că-i mai bună legea decît neorînduiala. Omul a venit şi n-a întîrziat să-şi încalce datoria şi să împileze mulţimea, acoperind fărădelegi îngrozitoare şi vînzînd hatîruri. La început nu i-am adus nici o vină; nimeni nu cunoştea dreptul englezesc cu care ocîrmuia ţara, iar fărădelegile pe care ni se părea că le săvîrşeşte noul judecător poate că se sprijineau pe bune temeiuri, ascunse însă pentru noi. Totul îşi găseşte pesemne îndreptăţire în cartea sa, încercam să credem, dar asemănarea cu toţi judecătorii strîmbi de pe lume era prea izbitoare, aşa încît pînă la urmă am fost nevoiţi să recunoaştem că era pur şi simplu un om fără suflet. A ajuns un tiran, iar bieţii oameni (ca să se răzbune pentru greşeala de a-şi fi pus de la început nădejdea în el) s-au socotit că se cuvenea să-l pună la popreală şi să-l judece. Vorbele însă nu sînt de ajuns. De la gînd era nevoie să treacă la faptă. Se părea că nimeni, în afară de cei netrecuţi deloc prin viaţă sau foarte tineri, n-a crezut că acest gînd îndrăzneţ putea fi dus la bun sfîrşit, dar o mare mulţime de sikhs şi de musulmani s-au ţinut de cuvînt şi, cu toate că erau neîncrezători, au săvîrşit într-o bună zi împreună ceea ce li se păruse, fiecăruia în parte, cu neputinţă. L-au prins pe judecător şi l-au băgat la zdup într-o casă din afara oraşului. După aceea i-au căutat pe cei năpăstuiţi de el sau (în unele cazuri) pe orfani şi pe văduve, fiindcă spada călăului nu se odihnise deloc în anii aceia. În sfîrşit – şi ăsta a fost, poate, lucrul cel mai greu –, au căutat şi au numit un judecător care să-l judece pe judecător.
Aici a fost întrerupt de cîteva femei care intrau în casă.
A urmat apoi, cu glas domol:
— Se spune de obicei că nu există rînd de oameni în care să nu se găsească şi cîţiva oameni drepţi, care sprijină tainic lumea şi o îndreptăţesc în faţa Domnului; unul dintre oamenii ăştia ar fi fost cel mai bun judecător. Dar unde să-i găseşti, dacă sînt risipiţi pe faţa pămîntului, şi neştiuţi, şi nu se recunosc unii pe alţii cînd se întîlnesc, şi nici măcar ei înşişi nu ştiu ce menire înaltă au de îndeplinit? Cineva a fost de părere atunci că, dacă soarta ne împiedica să-i găsim pe înţelepţi, trebuia să-i căutăm pe nechibzuiţi. Părerea asta a avut cîştig de cauză. Interpreţi ai ecranului, doctori ai legii, sikhs care poartă numele de lei şi care se închină unui singur Zeu, hinduşi care se închină la o mulţime de zei, călugări din secta Mahavira care socotesc că universul are chipul unui om cu picioarele desfăcute, închinători ai focului şi evrei negri alcătuiau tribunalul, dar sentinţa finală a fost încredinţată judecăţii unui nebun.
Aici a fost întrerupt de cîţiva oameni care plecau de la sărbătoare.
— Unui nebun, a repetat, pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu să vorbească prin gura lui şi să dea de ruşine trufia omenească. Numele lui s-a pierdut şi n-a mai fost aflat niciodată, dar umbla pe străzi despuiat ori înfăşurat în zdrenţe, numărîndu-şi degetele cu policarul şi batjocorind copacii.
Bunul meu simţ s-a revoltat. Am spus că a-i încredinţa unui nebun hotărîrea însemna anularea procesului.
— Acuzatul l-a acceptat pe judecător, mi s-a răspuns. Şi-a dat seama pesemne că, dată fiind primejdia care i-ar fi pîndit pe răzvrătiţi dacă i-ar fi îngăduit să-şi recapete libertatea, numai într-un nebun îşi putea pune nădejdea de a fi osîndit la moarte. Am auzit că l-a bufnit rîsul cînd i s-a spus cine era judecătorul. Procesul a ţinut zile şi nopţi în şir, din pricina numărului foarte mare de martori.
A tăcut. Îl muncea o îngrijorare. Ca să spun ceva, l-am întrebat cîte zile a ţinut.
— Cel puţin nouăsprezece, mi-a răspuns.
Alţi oameni care plecau de la sărbătoare l-au întrerupt din nou; vinul le e interzis musulmanilor, dar chipurile şi glasurile păreau de beţivi. În trecere, unul s-a răţoit la el.
— Nouăsprezece zile în cap, a precizat el. Javra de necredincios şi-a ascultat sentinţa, şi cuţitul s-a înfipt în gîtul lui.
Vorbea cu o ferocitate veselă în glas. Apoi, schimbîndu-şi tonul, şi-a încheiat povestea:
— Nu i-a fost frică. Pînă şi mişeii pot fi tari de virtute.
— Unde s-a petrecut povestea asta? l-am întrebat. Într-o casă de la ţară?
Pentru prima dată s-a uitat în ochii mei. Apoi m-a lămurit cu un glas domol, măsurîndu-şi cuvintele.
— Am spus că într-o casă de la ţară l-am închis, nu că l-am judecat tot acolo. L-am judecat aici, în oraş, într-o casă ca oricare alta, cum e şi asta. O casă nu poate fi deosebită de alta; important e să-ţi dai seama dacă e construită în iad sau în rai.
L-am întrebat ce s-a ales de răzvrătiţi.
— Nu ştiu, mi-a spus el fără grabă. Întîmplările astea s-au petrecut şi au fost uitate cu mulţi ani în urmă. S-ar putea să-i fi osîndit oamenii, nu însă şi Dumnezeu.
După ce a spus aceste cuvinte, s-a ridicat. Mi-am dat seama că astfel îşi lua rămas-bun şi că eu încetasem să exist pentru el din acea clipă. O mare mulţime, alcătuită din bărbaţi şi femei din toate neamurile din Punjab, s-a prăvălit peste noi, înălţînd spre cer rugăciuni şi cîntări, mai-mai să ne calce în picioare; m-a speriat faptul că din nişte curţi atît de înguste, care păreau mai degrabă nişte coridoare, putea să iasă puhoiul acela de oameni. Alţii ieşeau din casele vecine: fără îndoială, săriseră peste gard… Mi-am croit drum dînd din coate şi blestemînd. În ultima curte am dat peste un bărbat despuiat, încununat cu flori galbene, pe care toţi îl sărutau, prosternîndu-se în faţa lui, iar el ţinea în mînă o spadă. Spada era murdară, deoarece cu ea fusese ucis Glencairn, peste al cărui trup sfîrtecat am dat ceva mai încolo, în grajdurile din fund.
traducere de Andrei Ionescu (din volumul Aleph, colecţia Top 10+, Polirom, 2011). reprodus cu acordul editurii.
