Un Pepsi-Cola pentru Institutul Cultural Român

După metafizica gomoasă şi vizionară a discursului lui Andrei Marga, vocea noului preşedinte al ICR este relaxată şi înclinată spre colocvialitate. Pornind din Vâlcea spre a ajunge la ministerul de Externe, aşa cum domnia-sa însăşi alege să se descrie în interviul pentru “ Adevărul”, preşedintele ICR este întruchiparea unei autentice poveşti de succes, înainte ca şi după 1989. Drumul de la “Universitatea Comunistă“ şi “Radio-Vacanţa” la exportul cultural de astăzi este remarcabil, chiar şi in contextul unei Românii a tuturor posibilităţilor.

În definitiv, profilul domniei sale nu este cu nimic diferit de al celor care i-au fost contemporani, în anii de dinainte de revoluţie. Fără a avea vocaţia unui dizident, preşedintele ICR pare desprins din peliculele cu liceeni curajoşi şi sintetici ale lui George Şovu şi Nicolae Corjos. Regimul comunist înseamnă, înainte de toate, o ocazie de a promova social şi de construi o carieră. Îndoielile existenţiale, admite franc domnia-sa, nu îl bântuiau în momentele în care începea să lucreze în presa comunistă. La urma urmei, România lui Nicolae Ceauşescu era o ţară ca oricare alta, cu oameni obişnuiţi ce trăiesc sub vremi şi aspiră la normalitate. Singurii care nu se încadrează în acest peisaj al previzibilului moral sunt cei care refuză colaborarea – dar locul unor asemenea specimene inadaptate este închisoarea (sub acuza de delict de drept comun) sau salonul de psihiatrie. Marginalitatea nu este o opţiune pentru firile ambiţioase.

A fi jurnalist (chiar şi debutant) în România comunistă prezenta un dublu avantaj: o ucenicie în ale scrisului şi un discret avantaj în destinul personal. O sticlă de Pepsi în vremuri de penurie poate fi un stimul pentru fantezia retorică. Înaripat, verbul redactorului de la “ Universitatea Comunistă” traducea un instinct sănătos al supravieţuirii. Recitite astăzi, rândurile din 1985 ilustrează vigoarea unei prese ce slujeşte, cu abnegaţie, poporul întreg . “Prin tradiţie, Universitatea a fost, este şi va fi o instituţie în care generaţiile de studenţi au primit, pe lângă cunoştinţe de specialitate şi sentimentul adânc al dragostei faţă de patrie, de popor, sentiment redimensionat în actuala epocă de documentele partidului, inspirate la rândul lor din gândirea cutezătoare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. “ (Lilian Zamfiroiu în revista “Universitatea Comunistă”), 1985.

Şi dacă ziarul este un instrument al democraţiei socialiste, Securitatea este pavăza ce ocroteşte cuceririle revoluţionare. Conversaţiile cu poliţia secretă, oricât de delicate, pot fi gestionate atent de un student ce deţine ştiinţa comunicării. Fără a fi colaborator al Securităţii, preşedintele ICR îşi face datoria patriotică, ca atâţia dintre cei care au edificat societatea socialistă multilateral dezvoltată. Nu este vorba decât de îndeplinirea unei formalităţi. Totul în prezenţa decanului, savantul şi omul de omenie Ion Coteanu. “Mă simţeam jenat fiindcă nu aveam ce să le spun. Ce să le spun? Că italianul ne dădea să fumăm ţigări scumpe? Probabil că le-am spus şi asta, nu mai ţin minte. Discuţiile erau cordiale, că nu şi-ar fi permis ăia, în prezenţa decanului, să intre în amănunte. Dar nu am semnat niciun angajament”.

Revoluţia este, aşadar, pragul dincolo de care trece un intelectual deja format. Ceea ce urmează, de la consacrarea în ministerele apărării şi în cel de externe, este o poveste clasică în aventura post-comunismului românesc. Căci viitorul aparţine celor care ştiu să înţeleagă sensul istoriei. Iar Preşedintele ICR este unul dintre aceştia.