De la ‘a fi pe val’ la ‘a face valuri’

Mandatul lui Eugen Șerbănescu ia sfârșit la 1 iunie. Directorul CNC nu pleacă prin demisie, după ce, din 2007 încoace, demisia sa a fost cerută în multe rânduri de către reprezentanți ai ‘noului val’ din cinematografie, pe motive larg expuse de presă și cu argumente bine fundamentate.

Portofoliul lui Șerbănescu arată, ‘tehnic vorbind’- așa cum spun americanii, glorios. Din 2006 încoace, deși marcat insistent de tensiuni și de scandaluri de corupție, CNC susține sub directoratul său producția filmelor românești care iau cele mai importante premii la Cannes, sunt prezente în Berlinală, la Veneția, Locarno sau Sarajevo, Telluride sau NYFilmFestival, încurajează financiar extinderea TIFF și a rețelei festivaliere de film din țară, susține, chiar dacă o face fără tragere de inimă, festivalurile și retrospectivele internaționale organizate de un ICR în plină expansiune. În fine, mandatul domnului Șerbănescu se încheie cu un, de asemenea, foarte glorios Urs de Aur câștigat de filmul Poziția copilului. Domnia sa se retrage, așadar, și nu oricum, ci pe un post consular în Ministerul de Externe.

Acest portofoliu va fi – din nou, tehnic vorbind – imposibil de egalat în următorii opt, zece ani.

În plus, cine îl va înlocui pe domnul Șerbănescu va trebui să răspundă unor așteptări nemasurate:  el va duce o muncă extrem de dificilă și de laborioasă reorganizare, reașezare, refacere instituțională și construcție strategică despre care își va da cu părerea toată lumea, în mod special cei care nu înțeleg și nu cunosc în mod concret marasmul instituțional disfuncțional, birocratic și legislativ, în care zace încă România, al alocării fondurilor publice de azi. Munca de Sisif la care se va angaja noul director va trebui să permită reconcilierea generațiilor, să creeze transparență și eficiență în proceduri, corectitudine în criterii de evaluare, să înlăture clientelismul, să gândească și să formuleze o strategie pe termen lung și să îi construiască instrumentele, să demareze o tactică valabilă managerial și cultural, dar și viabilă pe plan intern și internațional. Și nu în ultimul rând, să aibă susținere politică majoră și constanță.

Este o misiune imposibilă, iar Tom Cruise nu e disponibil.

Dacă va dori să facă toate acestea și mai ales dacă va reuși, la început noul director nu va fi singur, dar după un mandat va rămâne cu siguranta foarte singur. Și s-ar putea ca numai succesorul să profite cu adevărat de ceea ce el a intreprins.

Acestea fiind spuse, cred ca este important sa privim problema CNC-ului în contextul mai larg al sistemului cultural din România lui 2013. Mult mai puțin vizibile, tensiunile foarte importante între noua generație de artiști vizuali și curatori contemporani și conducerea Muzeului National de Artă Contemporană (MNAC) din Bucuresti au o lungă istorie și ele și sunt, până în prezent, nesolutionate, chiar daca retropsectiva Mircea Cantor, realizată prin susținere privată majoră, grație Amicilor MNAC, se dorește un pas în această direcție. Sistemul teatral, la rândul lui, este un sistem ale cărui strategii instituționale nu sunt nici pe departe inclusive, iar noua generație de regizori dramaturgi din care fac parte Gianina Carbunariu, Stefan Peca, Andreea Valean, Mihaela Mihailov, Vera Ion, Bogdan Georgescu, Maria Manolescu, Ioana Paun, Lia Bugnar, David Schwartz, Ana Mărgineanu, Radu Berceanu, Radu Apostol, ca să dau doar câteva nume, nu și-a găsit încă locul constant pe scenele ‘oficiale’ ale teatrelor municipale sau naționale decât accidental. Dacă nu ar fi existat Green Hours sau Festivalul international de teatru de la Sibiu, sau programarea teatrului ODEON, aceste nume nu și-ar fi croit niciodată vizibilitate în spațiul cultural romaânesc.

La rândul său, Centrul National al Dansului, inițiat și condus de o viziune accentuat contemporană , aflat în ruptura cu tradiția clasicului-contemporan, tocmai și-a redeschis porțile într-un spațiu închiriat, deși este o instituție aflată sub patronajul Ministerului Culturii. Spiritul nonconformist și anticlientelar al CNDB nu inspiră încredere și nici nu e în ton cu valorile pe care le promovează ceea ce am putea numi generic institutia culturii oficiale din România.

Academia itinerantă Andrei Șerban, proiect pe care l-am inițiat acum șapte ani și a beneficiat de sustinere ICR, dar și de parteneriate cu TNB, ODEON sau centrul Mogosoaia, nu și-a găsit niciodată o casa a sa, cu toate că abordarea creativă a lui Andrei Șerban în formarea tinerilor oameni de teatru este unica si extrem de necesara revigorarii și înnobilării prin curățire a mijloacelor lor artisitice. Și exemplele pot continua. Scriitorii înșiși nu sunt scutiți de tensiuni generationale, chiar dacă ‘institutionalitatea’ lor e de natură diferita – cauza poate să fie tocmai faptul că ei trebuie să existe mai ales în spațiul pieții, prin edituri precum Humanitas sau Polirom și prin lanțuri de distribuție precum Cărturești. De îndată ce banul public intră în joc apar situații inacceptabile într-o cultură liberă, ca acelea la care au fost expuși nu de mult scriitorii Mircea Cărtărescu și Filip Florian. Nu este nicio diferență între limbajul folosit de Andrei Marga în legătură cu Filip Florian și cel folosit de Eugen Șerbănescu în legătură cu Tudor Giurgiu.

Așadar, cineaștii nu sunt singuri în fața lipsei de normalitate intituțională pe care Cristi Puiu, Cristian Mungiu și Tudor Giurgiu au invocat-o de atâtea ori din 2007 încoace și nici în prezența gravei discrepanțe între potențialul creativ de calitate existent în artele contemporane românești și pertinența strategică a instituției din România care are mandatul de a o deservi inteligent, responsabil și eficient pe termen lung.

Situația aceasta generalizată descrie, de fapt, o foarte anevoioasă tranziție post totalitară de la un sistem cultural bazat pe clientelă la unul bazat pe competitivitate și încurajarea valorii și a diversității formelor artistice.

Deocamdată, însă, războiul între clientela culturii și profesioniștii culturii pare pierdut.

Nu în ultimul rând, atât în cazul cinematografiei, cât și al dansului contemporan, al artelor vizuale sau al teatrului emergent, legitimarea creatorilor a venit din străinătate. Asta ar trebui să dea de gândit: cum pot fi construite circuite interne de legitimare dincolo de instituțiile în continuare dirijate din interior de autoritatea clientelei nu de cea a talentului.

Problema devine cu atât mai complicată cu cât în acest moment, în plan general, se produce o institutionalizare a stării de guerillă culturală, oglindă de cele mai multe ori a fostelor și prezentelor opțiuni politice ale creatorilor și intelectualilor, situație care capătă o amprentă demonizantă pentru unii și obligă la grave compromisuri pe ceilalți. Această guerillă în interiorul comunității creative și intelectuale permite victoria unei subculturi: naționaliste, de cele mai multe ori mediocre, și , mai ales, complet aservite politicului.

Ce e de făcut? Din păcate, nimic spectaculos nu va putea fi făcut în termen scurt, dar unul dintre răspunsuri este crearea alternativelor, construirea unor platforme precum Romanian Film Initiative care a permis continuarea în regim privat a festivalului Making Waves la New York, închirierea unui spațiu pentru CNDB, încăpățânarea de a face spectacole la Green Hours, fie și în stare de asediu, propunerea de a produce independent texte contemporane românești pe scena TNB etc. Acest imperativ al căutarii alternativei este una dintre căile de boltă ale ieșirii din impas. Ea poate să pecetluiască o ruptură necesară și definitivă de cultura dirijată și de instrumentele înguste și înapoiate ale acestei culturi.

Iar pentru CNC, în speranța că o persoană se va angaja în parcursul de reformă radicală, absolut necesară și își va asuma riscul unui sacrificiu pentru binele comun, cred că ar trebui construită o alianță responsabilă în interiorul breslei, în paralel cu reorganizarea CNC, o alianță capabilă și dornică să apere principii, nu interese și, mai ales, capabilă să definească ea însăși obiective, priorități și strategii pe termen lung. Nu directorul unei instituții a statului român trebuie sa dicteze forța unei comunități vii și puternice de creatori. Nu străinătatea trebuie să fie unicul element hotărâtor de legitimare. Însăși comunitatea de creatori, ajunsă la o vârstă matură, ar trebui să poată învăța lucid din greșelile trecutului pentru a putea construi pentru sine și pentru ceilalti un context viitor diferit.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *