Alex Leo Serban a fost un prieten drag, un om extraordinar, o fiinta de o ardenta, irepresibila intensitate etica, de o blandete si de o candoare cum rar mi-a fost dat sa intalnesc. Critic de film prin instinct si vocatie, era in egala masura un intelectual de o modernitate formidabila, atent la pulsatiile a ceea ce numim Zeitgeist. Tocmai pentru ca era de o autenticitate profunda si cat se poate de reala, ii repugna orice cabotinaj, orice impostura, orice histrionism ideologic, orice psitacism snob. Distingea cu admirabila usurinta intre gablonz si diamant.
Am fost impreuna patru zile la New York in decembrie 2010, am petrecut serile impreuna cu el, cu Mihai Chirilov, cu Corina Suteu si fiica ei Elvira, cu Oana Radu, cu Silvia Rogozea, cu Monica Barladeanu si Bobby Paunescu, iar diminetile am avut sansa sa fim impreuna cu Mariana Mihut si Victor Rebengiuc. Impreuna cu Leo am prezentat la Festivalul de film romanesc de la Tribeca filmul lui Andrei Ujica “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”. Am revazut, tot impreuna, “Francesca” lui Bobby Paunescu, cu Monica Barladeanu in rolul principal. Gandurile noastre convergeau, ne-am inteles si ne-am completat cum rar mi s-a mai intamplat vreodata cu cineva. Am vazut acolo pentru prima oara filmul lui Cristi Puiu, “Aurora”, am vorbit mult cu Leo dupa ceea despre similitudinile dintre viziunea lui Puiu si aceea a lui Camus din “L’Etranger”.
Intr-o dimineata ne-a scos Stefan Benedict sa vedem galerii pe Madison Avenue, apoi am mers in trei la Met. Acolo ne-am intalnit cu marele regizor Gabor Tompa. Nu voi uita niciodata comentariile lui Leo in fata post-impresionistilor. Era mereu intr-o alerta culturala si morala. Cand am scris pe contributors despre acel festival exceptional organizat de ICR New York, s-au gasit unii sa scrie mesaje sarcastice. Leo le-a raspuns imediat. Intervenea, oricat de suferind era, pe varii forumuri, risipindu-si energia pentru a taxa nesimtirea. O facea senin, cu umor, fara urma de severitate enervata. Tot de o brilianta seninatate a a fost in timpul unui pranz in Greenwich Vilage unde am mers in trei, Leo, Corina si cu mine. Vestea mortii sale atat de timpurii, atat de nedrepte, am aflat-o chiar in hotelul new-yorkez unde statuseram in 2010, Leo si ceilalti oaspeti ai Festivalului.
Noul val al filmului romanesc ii datoreaza enorm lui Leo. Curajul sau estetic, viziunea de o prospetime si de o profunzime impresionante, umorul sau contagios, bunatatea atat de fireasca a acestui om au facut posibila schimbarea de paradigma in interpretarea a ce poate aduce original filmul romanesc. Nu si-a propus poate acest lucru, nu a anticipat cata rezistenta stupid-reactionara i se va opune cu atata indarjire lui si celor care gandeau ca el. A fost criticul care a asigurat o schimbare de directie in discursul despre film in Romania. Si-a asumat o conditie existentiala pentru care multi in Romania si nu doar acolo nu au avut si nu au intelegere. A fost el insusi cu o bucurie a vietii menita sa ne intareasca pe toti cei din jurul sau.
Detesta ascunzisurile lase, camuflajele nedemne, era intotdeauna fericit cand putea fi franc si direct. In fapt, nu putea fi decat astfel: onest, transparent, franc si direct. Asa au fost articolele sale din “Dilema”, din “Idei in Dialog”, din alte reviste. Asa sunt toate scrierile sale. Asa a fost prietenul nostru, neuitatul Leo. Mi-a vorbit despre magia nocturna din Buenos Aires, orasul in care alesese sa-si inceapa a sa despartire de Romania. Mi-a promis ca va fi ghidul meu cind si daca voi ajunge vreodata la Lisabona, alt oras unde traise si de care era indragostit (nu mai vorbesc de mare sa iubire care a fost New York-ul).
Am citit in tren, la revenirea din New York, in “Lettre Internationale” (numarul din primavara anului 2010), un articol al scriitorului columbian Hector Abad intitulat “Pagini de buzunar”. Este vorba de o borgesiana istorie autobiografica privind soarta a cinci sonete (reale? imaginare”? veritabile? apocrife?) de Borges. Nu stiam, atunci cand citeam acest text si ma gandeam la Leo, ca peste putin timp aveam sa aflu vestea insuportabila a sfarsitului sau.
Ya somos el olvido que seremos…
Suntem uitarea ce-o sa fim curand…
Titlul acestui articol contine cuvintele de incheiere ale ultimului mesaj postat de Leo pe twitter. Imi imaginez ca acolo unde este Leo acum el poarta in fine cu Susan Sontag acea conversatie pe care si-o va fi visat despre film, imagine, istorie, transgresiune si maladie ca mod de mantuire.
(Text publicat pe blogul meu si pe platforma „Contributors” in luna aprilie 2011)
