Jocurile Olimpice de la Londra au fost o reuşită şi au impresionat milioane de oameni. Nu numai întrecerile sportive au constituit un punct de atracţie, ci şi tradiţionalul ceremonial de închidere şi deschidere a competiţiei. Cu acel prilej, s-a adus un tribut elementelor care definesc identitatea culturală britanică. Este vorba despre film, muzică, modă, literatură, industria de maşini, a simbolurilor sau invenţiilor Angliei. Responsabili de regia show-ului au fost doi maeştri ai creaţiei: regizorul Danny Boyle și extraordinarul Kim Gavin. Momentul ales a fost unul cât se poate de potrivit în lumea contemporană, deoarece sportul prin extraordinara sa răspândire are puterea să focalizeze atenţia întregii lumii şi mai ales să trezească pasiuni şi stări de spirit de care oamenii au din ce în ce mai multă nevoie. Nu întâmplător, Michel Platini, preşedintele UEFA, vrea să facă din Campionatul European de fotbal din 2020 o sărbatoare a întregului continent, încercând in viitorul apropiat să organizeze acest eveniment în mai mult de una sau două ţări gazdă, aşa cum s-a întampat până în prezent, astfel încât să creeze o stare de spirit unică, pentru cetăţenii Uniunii Europene.
Trăim într-o cultură a maselor. O cultură, aşa cum am văzut şi la Jocurile Olimpice, care are o sensibilitate şi fantezie tot mai mare. Despre asta este vorba atunci când discutăm de film, muzică, literatură, artă sau modă. De pildă, pentru individul obişnuit de azi, sexualitatea pe care o emană Kate Moss sau Naomi Campbell poate fi mult mai importantă decât contribuţia pe care a adus-o istoriei Angliei amiralul Nelson. Spectatorii şi telespectatorii au trăit momente de neuitat atunci când ceremonialul de închidere s-a desfaşurat ca un imens concert al unor legende precum Queen, The Who, Beatles, David Bowie, Take That sau unora mai noi care se aud în cluburile de noapte, precum Tinie Tempah sau Jassie J. În timp ce se derulau imagini cu pasaje din literatură, film sau altele, pe imensa scenă improvizată pe gazonul arenei olimpice defilau nonșalant top modele care aduceau un omagiu creaţiei vestimentare britanice. Cei doi regizori au ştiut că publicul are nevoie de trăiri, de o stare pozitivă, pentru a face din Londra un loc de neuitat. Iar oficialităţile londoneze au avut grijă să evalueze şi starea de spirit pe care a generat-o Jocurile în rândul populaţiei. .
Un grup de cercetători si un savant britanic în ştiinţe sociale au stabilit ca London Eye să fie luminat în fiecare noapte cu o culoare care să corespundă unei anumite stări de spirit a naţiunii britanice. Această evaluare se făcea în funcţie de mesajele despre Jocurile Olimpice care apăreau pe Twitter. Galben, dacă britanicii erau fericiţi, verde dacă aveau o stare intermediară şi mov dacă aveau un sentiment negativ. Apoi, la sfârşitul competiţiei s-a facut un sondaj din care a reieşit ca 80% dintre cei care au răspuns au receptat în mod pozitiv evenimentul, iar 83% s-au simţit mândri că sunt britanici. Momentele unice, de neuitat, sunt cele care generează sentimente unice. Ele ar trebui să însoţească fiecare rememorare a evenimentului.
În acest sens, antropologul Grant Mc Cracken vorbeşte despre ceea ce el numește Culturematics. El dă exemplul celor de la Dior, care în hotelul St. Regis din New York City au transformat o cameră într-un showroom. Scopul era ca cei interesaţi de lux şi care aveau curiozitatea să intre în acea cameră, să aprecieze inovaţia şi să vadă lumea din prisma a ceea ce au văzut şi simţit. Chiar şi după plecare ei trebuiau practic să rămână virtual acolo. Promovarea brandului nu era explicită, ci mai degrabă implicită, asemenea unei sugestii, aluzie la un alt stil de viaţă. Sentimentele şi ideile sunt la fel de importante ca valoarea produsului în sine. Apelul la memorie trebuie să fie o provocare a simţurilor, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, la Marcel Proust, în cazul celebrei sale madelaine.
Aproximativ în același timp, la câteva săptămâni distanţă de încheierea Jocurilor Olimpice, în presa din România se vehicula ideea că una dintre metodele prin care se dorește readucerea sportului românesc la un nivel de performanţă ridicat, este reinventarea şi adaptarea în societatea actuală a fostei Daciade.
Mă indoiesc că marile parade ale sportivilor amatori de odinioară ar reprezenta un exemplu! În schimb, competiţiile sportive reprezintă o soluţie bună pentru revitalizarea sportului. Totuşi, soluţia nu trebuie căutată în comunism, în vremuri pe care mulţi dintre noi, cei tineri, le considerăm, cel puţin, desuete.
Se vede clar, în Occident soluţiile sunt, şi nu mă refer la evenimente de calibrul Jocurile Olimpice, ci l-a maniera cum a fost gândită organizarea. Este nevoie și la noi să se apeleze la oameni creativi, adică la aceea calitate a românilor despre care sondajele spun că îi caracterizează cel mai mult, dar la care, mai ales politicienii, au apelat prea puţin de-a lungul timpului.
În Franţa, potrivit sociologul Pascal Duret, din 1967 şi până în prezent se fac cercetări extinse pentru a se înţelege motivul pentru care francezii fac sport. În schimb, România a fost sub semnul unei ideologii politice totalitare și se resimte și acum perpetuarea unor comportamente politice sau sociale dobândite in perioada comunistă. În Occident se încearcă atragerea tinerilor către sport, făcându-se apel la sentimente şi emoţii, în timp ce în România politicienii se raportează la competiţiile de mase din vremea comunismului.
