Vă mai amintiți vremurile acelea frumoase în care aveam nevoie de teoreticieni ruși care să ne spună că limbajul poetic poate fi găsit oriunde, chiar și în rețetele culinare? Faimosul „A se păstra la loc ferit, uscat și rece” făcea furori prin facultate, cu prozodia lui involuntară cu tot.
Acum avem nevoie de teoreticieni literari care să ne spună care e diferența dintre cel mai recent volum de poezie și o carte de bucate. Orice emancipare, fie ea feminină sau literară, vine la pachet cu propriile nebunii.
Așa se face că te trezești duminica târziu, te cam roade stomacul, dar nu ai chef să gătești și te gândești că ai mai putea lenevi puțin. Ca să nu ai procese de conștiință că iar stai toată ziua degeaba, întinzi frumos mâna spre raftul cu cărți și alegi una la întâmplare. Îți tragi după tine tot corpul și te prăbușești în fotoliu, deschizi cartea și citești cu gândul aiurea.
Pe la jumătatea cărțuliei îți pui întrebări. Am nimerit cumva cartea de bucate, manualul de instrucțiuni al mașinii de spălat, pagini aurii sau chiar volumul de poezii? Nu că ar fi ceva greșit, indiferent ce-ar fi, dar nu știi sigur dacă să iei sau nu de bune cuvintele. Incertitudinea se menține uneori chiar și după ce te uiți la numele autorului și coperta a patra. Sunt momente delicate, când te întrebi dacă ce-ai învățat la facultate ți-a folosit sau nu la ceva.
Autoficțiunea e mereu semn bun
În primul rând, caută pasajele autoficționale. Nu că ar fi o garanție a literarității, dar, mai ales dacă păstrezi prin bibliotecă volumele pe care ți le dăruiesc amicii tăi cu ocazia lansărilor, ai șansa să dai peste un pasaj prin care să-l și recunoști pe respectivul – sau măcar pe oamenii din grupul lui de prieteni. Poeţii, se ştie, sunt oameni solidari.
Altfel, dacă nu cunoști autorul, un text în care acesta se lamentează că nu-i iese nimic bine ar putea aparține la fel de bine unui poet genial sau unui bucătar ratat. Dacă ai trecut de jumătatea cărții și încă nu știi care variantă se aplică, atunci nu mai stărui asupra pasajelor autoficționale, îți bați capul degeaba.
Nu căuta emoție!
E cea mai mare capcană în care intră de bunăvoie majoritatea amatorilor. Citesc un text literar și se așteaptă să le fie trezite emoțiile, ca și cum literatura ar mai fi supusă astăzi unor asemenea constrângeri de prost gust.
Un test eficient vizează poezia de dragoste (şi trebuie să fie măcar una, dacă volumul în cauză se respectă). Caută termenii suspecţi; ia-i în considerare şi pe cei inocenţi de tipul muzeu, şah, tricou sau, atenţie!, picioarili. Recită, tremurând de emoţie, câteva versuri. Dacă ţi se pare că acelaşi efect l-ai obţine (plus o economie de efort) frecţionând, atent, un picior de masă (din lemn de brad, de preferinţă), sunt şanse mari să te afli în faţa unui text poetic.
Nu te obosi să cauți „eul liric”!
Acest obiect zburător neidentificat al poeziei, „eul liric”, e o adevărată pistă moartă. Nu-ți bate capul cu el, nu încerca să-l găsești și mai ales nu îl băga în seamă în caz că ai dat peste el din greșeală. E mult mai înșelător decât „naratorul” și singura lui rațiune de a fi este să te inducă în eroare.
Deși e în mod clar un indicator al limbajului poetic, eul liric are marele dezavantaj că poate lua forma oricărui pronume personal la persoana I, ceea ce înseamnă că ai avea mult prea mulți candidați la dispoziție (unde mai pui şi verbele, arză-le-ar, vorba poetului, focul). Ai pierde toată ziua analizând formele suspecte şi mai simplu ar fi să citești pur și simplu toată cartea; dar nu vrei asta, nu?
Apare pe undeva cuvântul „poem”?
După ce a fost coborâtă în stradă, urcată în tren şi uitată în tramvai, plimbată prin maternităţi şi bocită la capul unui mort drag, poezia a ajuns plină de sine.
Incidența cuvântului „poem” și altele din aceeași familie lexicală îți pot indica cu destulă precizie apartenența textului la genul liric. Practic, dacă în carte se trece pragul psihologic de 30 de referiri explicite la „poezie”, este clar că citești un astfel de text.
Chiar dacă, la un moment dat, dai de îndemnul înşelător „să facem dragoste şi ciorbă”, nu te grăbi să etichetezi; continuă numărătoarea, şi, la nevoie, extinde-te şi către câmpul semantic al „poeziei”; „blog”, „sugativă”, „bileţel” intră şi ele la socoteală.
Text cu formă ciudată?
Formatarea textului spune multe, dar din păcate nu tot. Așa că uneori nu strică să te uiți la imaginea de ansamblu. Nu doar sensul cuvintelor e important, ci şi forma lor. Alcătuiesc ele cumva o caligramă? Nu e de ajuns ca răspunsul la această întrebare să fie afirmativ, mai trebuie să investighezi puțin problema, pentru că altfel ar putea fi vorba de o simplă diagramă într-un manual de instrucțiuni sau cine știe ce figură dintr-unul de fizică.
Trebuie să identifici corect forma pe care o alcătuiesc propoziţiile (un monstru, o pungă de baby carrots, o inimă?) și apoi să te întorci la cuvintele în sine. Nu te hazarda la o concluzie; este vorba în textul respectiv despre un monstru, o pungă de baby carrots sau o inimă? Doar dacă afli că da, nu trebuie să mai ai niciun dubiu: citești o poezie.
Acestea sunt cele cinci semne care ți-ar putea indica faptul că ai nimerit un volum de poezii. Ca să vă asigurați că v-ați însușit metoda, aplicați-o chiar acum asupra acestui text. Cum e, ați citit un articol sau poezie?
