Cunoaşterea de noapte (2)

Se spune că de eşti vegheat de sus, când dormi, nu te mai rătăceşti în vis. Somnul te scoate într-un larg la care nu nădăjduiai să poţi ajunge, când eşti în lumea ochilor deschişi. Dar ce ţi se arată înainte, nu e un loc ci o imagine a ta – ca ţintă.

Era târziu. Mergeam în întuneric pe străzile pustii şi tot mai tare mă strângea de suflet teama. Nu se zărea ţipenie de om, nu treceau nici o maşină, nici un autobuz. Am intrat tremurând într-o cabină telefonică şi am sunat acasă. Mi-a răspuns mătuşa mea.
-Te rog, spune-i tatei să vină să mă ia… Nu mai ştiu cum să mă întorc acasă.

– Unde eşti? m-a întrebat ea.
– Nu ştiu, toate casele sunt la fel, în beznă. Nu mai am nici un punct de reper.
– Somnul părinţilor tăi e atât de adânc, a murmurat mătuşa, că mi-e cu neputinţă să-i trezesc.
Am pus receptorul în furcă. Am început să alerg prin cartierele deşarte cu o spaimă care mă făcea să mă desprind de pământ şi m-am pomenit zburând prin vântul cenuşiu şi rece.
– Ce copac mare te-ai făcut! s-a mirat atunci un glas nevăzut, lângă mine.
– Dacă mă transform într-un copac, am strigat înfricoşată, n-am să mai ajung niciodată acasă!
Înaintam din răsputeri, prin noapte, până când un alt glas nevăzut a rostit pe aproape:
– Acum începi să fii o treaptă.

M-am neliniştit şi mai tare. “Dacă sunt o treaptă, cum am să mă mai întorc acasă?”
Acelaşi glas a spus:
– Cine şi-ar putea dori să fie mai mult decât o treaptă?
M-am trezit cu sufletul la gură. După o vreme m-a luat iarăşi somnul. În noul vis care începea, mă întrebam ce este adevărul şi mi-a răspuns un gând că “adevărul are conturul unei catedrale”.
Treptat am început s-o construiesc cu mâinile în aer. Vedeam fundaţia, zidurile – pictate în văzduh, iar eu, doar prin atingere, dădeam acelor forme consistenţa materială. Cu cât, însă, înaintam suind spre turnuri, desenul dispărea şi trebuia să fac din nevăzut clădirea mai departe. Când am ajuns în vârf şi m-am uitat în jos, am ameţit şi m-a izbit o frică mare că n-am să mai pot coborî.

Dar chiar atunci mi-am dat deodată seama că n-aveam cum cădea, fiindcă de la pământ la cer, construcţia mă susţinea, făcută fiind din mine.

Un comentariu

  1. Minunat!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *