„Goluboi” și lumea post-sovietică

Maniera în care este abordată tema homosexualității în Rusia post-sovietică amintește astăzi de perioada dintre cele două revoluții (1905, respectiv 1917; pentru mai multe detalii despre acea epocă, există o excelentă lucrare a Laurei Engelstein: The Keys to Happiness: Sex and the Search for Modernity in Fin-de-Siècle Russia, apărută la Cornell University Press în 1994). Acum, ca și atunci, tema respectivă aparține de fapt unei discuții mai largi despre democrație, libertate, drepturile omului, modernitate ș.a.m.d. Lucrurile par încă și mai complicate dacă privim la zonele neîngrădite de expresie: în 1993, de pildă, într-unul din cele mai liberale ziare rusești (Nezavisimaia gazeta), apare un articol semnat de Serghei Tikhomirov, intitulat „Russian culture in anticipation of sodomization: Homosexuality as a democratic problem”, și în care autorul descrie homosexualitatea nu ca pe dorință carnală între aceleași sexe sau un anumit gen de act sexual, ci ca pe niște „sincere secvențe mitologice de gândire”. Fapt este că asemenea lanțuri asociative de idei (ex: legarea homosexualității de decadență) apar în multe culturi occidentale. Numai că în Rusia, ceea ce este particularizant în bună măsură este tocmai legătura care există între homosexualitate și spiritualitate, sau, și mai pregnant, între homosexualitate și fervoarea literară și artistică din ultimele două decenii care au premers Revoluția din Octombrie (un fel de Epocă de Argint). Evident, de cealaltă parte a baricadei, există imensa contestare: unii susțin că homosexualitatea este un fenomen post-sovietic, un import de formă dinspre Occident… în vreme ce, pentru primii, în ordinea pe care am deschis-o, ea reprezintă semnul distinct al continuității culturale și legătura cea mai vizibilă cu trecutul pre-revoluționar al Rusiei. Dar chiar atunci când homosexualitatea poate fi asociată cu fenomene panculturale, contextul rămâne unul esențial. În Rusia, asocierea cu plăcerea sexuală este cu mult mai reprobabilă, cel puțin din perspectiva separării voluntare de colectiv (o chestiune ne-rusească până la urmă), în vreme ce, în Statele Unite, tocmai această „ieșire din turmă” și căutarea fericirii individuale sunt mult mai mult în acord cu valorile culturale americane. Și pentru că înțelesurile care pot fi atribuite homosexualității sunt pline de conotații, este foarte important ca ele să fie desțelenite din configurațiile culturale specifice în care apar.

În Rusia contemporană putem vorbi de cel puțin trei matrice interpretative cu privire la tema noastră. În primul rând, este vorba de starea nefavorabilă a bărbatului rus în societatea post-sovietică. Apoi, de identitatea rusă într-o lume post-sovietică. În fine, de căutarea unei estetici post-sovietice. Interesantă este și lucrarea lui Dan Healey (Homosexual Desire in Revolutionary Russia: The Regulation of Sexual and Gender Dissent, apărută la University of Chicago Press în 2001), în care autorul vorbește despre un fel de „geografie tripartită a perversității”, insistând asupra faptului că Rusia secolului XX (în extenso) și-a imaginat homosexualitatea în mod cât se poate de geografic, asociind-o fie cu Estul subdezvoltat și depravat, fie cu supradezvoltatul, decadentul Occident. În această paradigmă avansată de Healey, Rusia apare ca un fel de purtătoare a unei modernități alternative, aflată între cei doi poli (definiți geografic) anunțați anterior.

Există și un film rusesc din 2004, foarte interesant, care dă seama foarte bine despre această construcție geografică a identității sexuale (You I Love: http://www.youtube.com/watch?v=kkiBOzPuIsQ). Deși clasat genului comedie, filmul se pliază foarte puternic pe paradigma sugerată de Healey, vorbind în mod limpede despre o anumită „amenajare” mentală rusească. Timofei, un tânăr moscovit de succes (lucrează într-o firmă de publicitate multinațională, condusă de John, un african gay vorbitor de engleză), începe o relație amoroasă cu Vera, o reputată femeie de televiziune. Cei doi – devine evident pe măsura curgerii fimului – par a fi modelul reprezentativ de succes pentru epoca post-Boris Elțin (deși părinții lor au emigrat în Occident, cei doi au ales să rămână în Rusia – „din dragoste de patrie”). Armonia este afectată iar vraja ruptă atunci când apare în peisaj un tânăr calmuc (Uloomji), abia ajuns în Moscova și muncitor fără forme legale la grădina zoologică locală. Și deși nu se desparte de Vera, Timofei începe o relație cu acest băiat exotic venit dinspre unul din polii geografici zugrăviți de Dan Healey. Uloomji este de fapt și singurul personaj al fimului apelat ca goluboi (gay). În schimb, John, șeful african al lui Timofei (reprezentat prin extrapolare ca simbol al decadenței occidentale), prezent în mod constant la unul din cluburile gay locale, este numit de colegii săi de birou pidor (fag). În această compoziție identitar-sexuală, în plină geografie tripartită, bisexualitatea cosmopolită rusă a lui Timofei apare drept acea modernitate alternativă despre care făceam vorbire anterior, calea original rusească între simplitatea estică a calmâcului și internaționalismul depravat al africanului. Morala (sau una dintre posibilele morale) este că, în Rusia (și nu cred că ne sună nici nouă, aici, foarte străină această afirmație), tema homosexualității este profund ancorată într-un soi de contestație culturală a Occidentului. Pentru foarte mulți regizori și autori post-sovietici, acest „homosexual universal” a devenit un simbol la îndemână al imperialismului cultural occidental (incluzând aici, sub aceeași umbrelă, sexualitatea declarată, consumerismul sau sexul nereproductiv) și al conceptelor occidentale de filosofie politică (diversitate, toleranță, drepturi fundamentale/ individuale, etc.). Și în vreme ce Rusia rămâne o societate profund patriarhală, toate aceste trăsături ale Occidentului sunt privite ca o amenințare la adresa bărbatului post-sovietic.

Există totuși, cum spuneam, și o viziune diferită asupra aceleiași probleme, iar miza este aceea de a decela percepția asupra homosexualității tocmai pe marginea acestui clivaj: pentru o altă parte a societății post-sovietice, homosexualul apare ca o sumă a valorilor tradiționale rusești (pre-revoluționare, cum spuneam), a rafinamentului artistic, sensibilității, deschiderii creative ș.a.m.d. Cu toate acestea, par a prevala conservatorii culturali. Limba rusă însăși, în post-sovietism, pare a face dovada importului occidental: gei (pentru gay) sau kvir (pentru queer). Iar când apar expresii precum netraditsionyi seks (sex netradițional) sau modnaia liubov (dragostea la modă), ne putem da mai bine seama de legătura mentală, profund rusească, între homosexualitate ca atare și o falsă modernitate. Pe de altă parte, asemenea interpretări nu fac decât să sugereze că discursul asupra homosexualității a ajuns să se confunde cu fenomenul însuși, sau, cum ar putea fi transpus în alte cuvinte, că „nu exista homosexualitate în Rusia până când oamenii nu au început să vorbească despre asta”. Problema nu e de dată recentă: În cartea sa, People of the Moonlight (1911), Vasili Rozanov (unul dintre cei mai controversați scriitori ai epocii pre-revoluționare ruse, un adevărat „Rasputin al intelighenției rusești” dacă e să-i dăm crezare lui Klaus von Beyme), făcea distincția între adevărații homosexuali (minoritari) și homosexualii spirituali (influențați de estetismul creștin). În zilele noastre, de la autori și comentatori, la psihologi și alte tipuri de interpreți, aproape toți recunosc această proveniență duală a homosexualității: naturală și culturală! Cu alte cuvinte, trebuie distins (în opinia acestora) între cei care nu se pot abține și cei care copiază pur și simplu o tendință la modă (eventual americană). Rezultatul acestui tip de raportare la temă este cât se poate de evident – atunci când homosexualitatea este prezentată în termeni artistici (aspectele carnale ale dorinței între aceleași sexe), actele sexuale sunt demonizate. Iar când este subliniată latura sexuală a dorinței homosexuale, se ajunge adesea la satirizarea pretențiilor estetice, ideologice ș.a.m.d. (vezi și romanul lui Vladimir Sorokin, Slănina albastră (Goluboe salo), în care Stalin și Hrușciov sunt înfățișați ca doi homosexuali, clonați pentru o tramă amoroasă în anul 2068). Sorokin însuși a avut și are multe probleme, inclusiv juridice, de pe urma abordării acestor subiecte în maniera amintită (alți autori ruși postmoderni de talia lui Sorokin și care se prevalează masiv de tema homosexualității sunt și Victor Pelevin ori Victor Erofeev). Totuși, în măsura în care homosexualitatea este în continuare asociată cu feminitatea din bărbat iar eroismul cu masculinitatea heterosexuală (muzhestvo (curaj) are ca rădăcină în limba rusă, muzh, cu trimitere la „bărbat” și „bărbăție”), diferitele reprezentări ale noului academism rus inaugurat odată cu Timur Novikov (și printre ale cărui „coduri de trecere” se află și senzualitatea vizuală promovată în trecut de Baletele Ruse ale lui Diaghilev, despre a căror expoziție am vorbit în urmă cu câteva articole…), privind homosexualitatea eroică, apar ca prea teatrale și finalmente exagerate în marea masă a culturii dominante a masculinității heterosexuale.

Desigur, în Rusia, homosexualitatea nu mai este d.p.d.v. formal pe lista bolilor mintale (încă din 1999), dar ea rămâne în continuare un fel de „boală” în conștiința largii majorități. Biserica ortodoxă rusă (ne sună foarte cunoscut) se situează de obicei în fruntea celor mai multe campanii anti-homosexualitate. Este incriminată inclusiv abilitatea homosexualului de a-și masca identitatea sexuală și, pe cale de consecință, capacitatea acestuia de a atrage bărbatul heterosexual în relații homosexuale. În lumea post-sovietică, ținând cont de toate aceste elemente identitare, culturale, homofobia accentuată poate stârni suspiciuni legate de sexualitatea individuală la fel de mult ca acceptarea completă a homosexualității (din nou, într-un episod de dată foarte recentă, ne putem aduce aminte, de pildă, de unul din liderii Noii Drepte care, sub masca celei mai deșănțate homofobii, avea el însuși probleme acute de identitate sexuală, fiind până peste cap implicat în rețele de pornografie infantilă). Toate acestea sunt totuși posibile în societăți extrem de normative. Asocierea homosexualității cu anormalitatea a produs în Rusia (și nu numai) propria sa logică. Astfel, homosexualitatea devine un fel de termen catalizator pentru tot ceea ce este considerat în afara normei (și deci reprobabil). Și pentru că un alt concept – cel de „corectitudine politică” – este asociat tot cu Occidentul (în special cu Statele Unite), respingerea acestuia devine sinonimă cu afirmarea a tot ceea ce este profund rusesc. Iar sexofobia generalizată, în special a Academiei Sovietice, a transformat studiul sexualității (în general) într-un „ceva rău famat”. Putem merge cât de departe dorim cu demonstrația: în plină eră sovietică, autorilor clasici le era interzisă discutarea homosexualității vechilor greci sau romani iar traducătorilor li se „sugera” să înlocuiască trimiterile la dragostea între aceleași sexe cu echivalentele lor heterosexuale (excepție pare a fi făcut totuși André Gide, dincolo de recunoașterea sa unanimă ca intelectual occidental de stânga, sub pretextul că opera acestuia nu ar fi putut fi înțeleasă fără acest detaliu al homosexualității; asemenea excepții/concesii au rămas totuși o raritate). O explicație pentru reproducerea post-sovietică a acestei tendințe ar putea fi și faptul că, în vreme ce în Vest psihanaliza și marxismul stau la baza discuțiilor academice occidentale pe marginea rspectivelor subiecte, ele sunt total compromise în Rusia, acolo unde studierea literaturii a fost eliberată de marxismul perioadei sovietice doar spre a fi luată în primire cu „armele și bagajele” analizei formale sau a genului biografiei creative. Din acest motiv poate, discursul asupra homosexualității a fost cumva lăsat mai mult în voia presei… Mulți homosexuali (indiferent de gen), dat fiind și faptul că autoritățile sovietice intraseră în trecut „cu toți bocancii” în dormitoarele oamenilor, au ales în lumea post-sovietică să considere acest fenomen o „afacere personală” și să se teamă ca nu cumva noile media și guvernul rus să se amestece, din nou și prea mult, în spațiul privat al individului…

Într-un final, aș putea considera că genul acesta de analiză ar fi mai util și pe meleagurile noastre, cu mult înainte de a asista perplex la diferite conflicte publice sau la încălcări flagrante ale drepturilor omului. Înainte de a scoate pe taraba publică tot felul de gogomănii constituționale homofobe, poate că ar fi mai util să căutăm întâi la rădăcina culturală a ambelor curente (pro- și contra-)… să vedem de unde vin aceste reacții și care sunt, eventual, soluțiile întru toleranță și acceptare. A înțelege înseamnă măcar a lua decizii în cunoștință de cauză. Am ales să scriu despre Rusia a). pentru a evita pe cât posibil genul de reacții – deja previzibile, din păcate – pe care o analiză a homosexualității în societatea românească le-ar fi stârnit și b). pentru că analogia are aproape mereu (sper eu) un mai bun efect de „awakening” mental.
Poate va mai urma…

PS: Povestindu-i despre acest subiect, un prieten îmi recomanda vizionarea în paralel a filmului despre viața lui Reinaldo Arenas, Before Night Falls (în regia lui Julian Schnabel, cu Javier Bardem în rolul personajului principal), poetul și prozatorul cubanez gay ale cărui texte l-au adus în conflict deschis cu guvernul comunist de la Havana. Autobiografia sa (pe care este bazat filmul lui Schnabel) a intrat în New York Times ca una din cele mai bune 10 cărți ale anului 1993. Stilul său de viață (explicit gay), precum și vehemența contestării la adresa lui Fidel Castro, i-au atras în cele din urmă încarcerarea (1974). Abia în 1980 reușește să fugă în Statele Unite, de unde își continuă vreme de încă 10 ani cariera de scriitor nonconformist și profund anticastrist…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *