România, istoria şi rostul ei!

După 1989, când se căutau soluţii pentru viitorul României, mulţi și-au îndreptat nostalgic privirea înspre democraţia interbelică. Era considerată perioada unei dezvoltări organice a ţării noastre, un episod al istoriei care fusese întrerupt nefiresc şi brutal de regimul comunist. Ar fi trebuit să ne întoarcem la el şi să începem de acolo. Ideea a fost susţinută de mulţi, cu numeroase argumente istorice.

Apoi, în timp ce mersul tranziţiei părea să ducă nicăieri, nostalgia a cuprins și comunismul. Statul paternalist le oferise multora o casă şi o slujbă. În libertate, rostul în viaţă trebuia să şi-l croiască fiecare. Imobilismul care i-a cuprins pe mulţi români după 1989 a fost pus şi pe seama mentalităţii moştenite de la vechiul regim.

Astăzi, şi nostalgia parcă a dispărut. Ȋn spaţiul public românesc, totul pare să fie o discuţie nesfârșită despre prezent. Analiștii și comentatorii de tot felul, talkshow-urile radio-tv par să se concentreze numai pe ce a fost astăzi, ieri, sau cel mult, săptămâna trecută.

Nici viitorul nu prea mai interesează pe nimeni. Asta s-ar traduce şi prin ‚lipsa de viziune’, fapt care se reproşează de toţi, tuturor. Cauzele invocate sunt multiple: de la deprinderile formate în comunism, de care mulţi nu s-au lepădat, și până la raţiuni mai ontologice, cum că noi românii, am fi ”altfel”.

Ȋn România, în cele aproape două decenii și jumătate de libertate post-revoluţionară, mulţi au reușit, la fel cum foarte mulţi au fost învinși. Vedem cazurile de succes, dar variabilele nu sunt întotdeauna clare sau prea corecte. Nici mersul politicii românești nu este tocmai previzibil, cu toate că intrarea în NATO și apoi în UE sunt succese de necontestat.

Cum spuneam, peste tot se vorbește aproape exclusiv despre prezent. Să fie oare pentru că referinţele celor mai mulţi sunt legate de acum? Ce se întâmplă cu trecutul? Mai are istoria vreun rost astăzi?

Este tema punktului acestei săptămâni despre care scriu câţiva istorici tineri, cărora am avut plăcerea să le fiu profesor anul acesta la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Sunt tineri care şi-au început formarea în sistemul românesc superior de învăţământ.

Se vorbeşte mult de situaţia precară a acestuia. Nu este deloc un mister faptul că toate încercările de reformă din 1989 și până în prezent au fost un lung șir de încercări ratate. Din mediul universitar, ies mult prea des la suprafaţă cazuri de impostură intelectuală care, într-o primă fază, nu pot decât să-i nedumerească pe cei care vor să înveţe carte.

Dincolo de lamentările neputincioase, ceea ce se întâmplă în acest sistem este o joacă nepermisă cu speranţele unor tineri. Dar contaminaţi de sistemul în care se formează, studenţii de astăzi încep să înveţe regulile nefirești ale jocului. Apoi încep să se transforme tot mai mult într-o generaţie cu intenţii bune, dar cu multe proiecte ratate. Am observat asta în scurta perioadă de când predau la Universitate. Funcţionează foarte bine legea lui „Lasă că merge și așa!” Sistemul are regulile lui de promovabilitate, o logică proprie a meritocraţiei și o scară de valori numai a lui.

Dacă nu te adaptezi, nu este nicio problemă! Te poţi uita în altă parte, că doar trăim într-o lume liberă. Nu există o regulă şi nici nu este totul gri. Provocarea este să cauţi acele oaze unde poţi face ceva. Istoria ca disciplină intră şi ea aici, iar studiile istorice s-au diversificat odată cu lumea în care trăim. De pildă, câmpul studiilor istorice, atât ca domeniu, cât și ca discurs arată acum cu totul altfel decât arăta în secolul XIX, când istoria s-a profesionalizat. Şi se tranformă continuu!

Ce este istoria şi la ce foloseşte ea astăzi? Sunt întrebările de la care am pornit acest punkt… Articolele care urmează nu rezolvă deloc problema. Spre deosebire de istoria care însemnă fiecare clipă trecută, si pe care nu o poate pune nimeni între coperţile unei cărţi, istoria reconstituită de istorici e numai o mică parte. Dar funcţiile şi rolul acesteia sunt numeroase.

Totuşi, dacă omul obișnuit învaţă povestea canonică din manualele de istorie ca pe un adevăr infailibil, istoricii care o scriu trăiesc continuu neliniștea articulării poveştii trecutului.