O mărturisire sinceră despre istorie

Propunerea primită de a scrie în „Punktul Săptămânii” a fost cum nu se poate de binevenită. Ajunsesem într-o situaţie aproape de neconceput pentru un istoric: poziţia mea faţă de posibilitatea şi utilitatea unei reconstituiri fidele a trecutului oscila pe o axă ale cărei unice valori erau scepticismul, agnosticismul şi, în momentele de neagră deznădejde, nihilismul.

Mai ales în cazul perioadei de care mă ocup, istoria antică, eram îngrozit când realizam că la întrebări pe care mi le autoadresam, precum „Ce s-a întâmplat oare cu adevărat?”, „Când s-a întâmplat?”, „Cum s-a întâmplat?”, „Cum îşi reprezentau oamenii de atunci evenimentele şi fenomenele pe care le trăiau?”, răspunsurile se găseau aproape întotdeauna sub semnul neliniştitor al probabilului. Neliniştea era cu atât mai greu de suportat cu cât adeseori răsăreau cu perfidie şi cruzime şi întrebările „Pe câţi oare îi mai interesează, în afară de mine şi de alţi câţiva împătimiţi, lumile pe care cu migală încerc să le reînviu?” şi „Cui îi mai foloseşte ce fac?” M-am gândit des că poate ar fi mai bine să mă întorc la ţară, la coarnele plugului (metaforic vorbind, căci au rămas prea puţine pluguri pe care să le ţii de coarne), într-o încercare lăudabilă de a mă preschimba într-un element al societăţii cu adevărat productiv şi util celorlalţi.

Reflectând însă pentru a scrie acest articol, mi-am dat seama că deznădejdea mea este nefondată. În definitiv, oamenii nu se străduiesc niciodată să reconstituie trecutul în mod cu totul şi cu totul gratuit. Oamenii îşi întorc privirile către trecut pentru că periodic simt nevoia să facă acest lucru şi pentru că au ceva de câştigat de aici. Chiar dacă de-a lungul timpului au existat zeci de modalităţi de valorificare a trecutului, unele dintre ele teribile şi cu consecinţe criminale, precum fondarea teoriei rasiste a arianismului, susţinută de nazişti, în aceste rânduri eu mă voi apleca doar asupra celor care mi se par cele mai importante şi care au avut o puternică înrâurire asupra mea de-a lungul timpului.

Mai întâi a fost povestea. Şi acum îmi aduc aminte, şi o voi face întotdeauna, cum în nopţi răcoroase şi înmiresmate de vară, petrecute la malul mării, tata, ducându-mă în cârcă, mă îngrozea şi mă fascina în acelaşi timp cu povestea lui Ţepeş vodă care poruncea ca solilor turci să li se bată cuie în turbane. Şi câte şi mai câte! Plăcerea de a asculta sau a citi asemenea poveşti nu m-a părăsit niciodată, fie că urmăream naraţiunea sobră a războiului peloponesiac, aşa cum a scris-o Thucydides, fie că mă lăsam purtat departe de povestirile bătrânilor satului, uitând adeseori de scopul real al interviurilor pe care le luam.

Da, cred cu convingere că acesta este cel dintâi şi cel mai la îndemână câştig pe care îl furnizează trecutul şi istoria, ca trecut recreat prin filtrul naraţiunii cuiva: plăcerea de a fi spectator la situaţii dintre cele mai diverse şi dintre cele mai dramatice, al căror efect este cu atât mai puternic cu cât, măcar în parte, persoanele şi evenimentele au avantajul de a fi fost cândva reale. Într-un fel te influenţează moartea unor personaje de roman care nu au trăit în realitate niciodată, cu totul alt sentiment te încearcă atunci când ştii că oamenii aceia din trecut despre care afli că şi-au găsit un sfârşit cumplit chiar au urlat de durere şi chiar au lăsat în urmă femei şi copii neajutoraţi, gata să se stingă de foame.

Dar poveştile nu sunt doar pentru a înfiora şi a destinde, ci şi pentru a împărţi învăţătură.

Cel dintâi fel de învăţătură, primul pe care am descoperit că istoria îl oferă cu dărnicie, sunt cunoştinţele prin care prezentul se preschimbă treptat dintr-o nebuloasă inexplicabilă într-o lume pe care o poţi înţelege. Nu este puţin lucru să cunoşti originile şi evoluţia unui obiect, unei clădiri, unui popor. Ceasul de buzunar lăsat moştenire de la bunicul, casa veche pe lângă care treceai mai înainte nepăsător ori luptele dintr-un colţ mai îndepărtat sau mai apropiat de lume îţi apar altfel, îţi vorbesc de-a dreptul, nu mai sunt pete întunecate pe harta înţelegerii tale. La fel ca atunci când faci cunoştinţă cu oameni noi şi, aflând tot mai multe despre viaţa lor, încep să îţi fie tot mai familiari şi îţi este tot mai uşor să relaţionezi cu ei, tot astfel prezentul devine mai colorat, mai expresiv şi mai uşor de trăit atunci când ştii cât mai multe despre trecutul care l-a creat.

Dar mai importante decât cunoştinţele sunt aptitudinile şi deprinderile intelectuale pe care istoria le dezvoltă sau le creează celui care o studiază. Este destul ca măcar o dată să fi descoperit în spatele unei poveşti tâlcul ei ascuns şi apoi vei încerca de fiecare dată să regăseşti fructul cel dulce dincolo de coaja care uneori poate fi insipidă, poate chiar amară, ca o lungă lungă listă cronologică de evenimente. Astfel, spiritul critic se dezvoltă, logica devine mai limpede şi mai riguroasă, obiectivitatea în aprecierea unei situaţii devine o dispoziţie firească,

Cred totuşi că mai mult decât toate acestea la un loc contează capacitatea istoriei de a modela caracterul unei persoane. Într-o lume care deplânge lipsa modelelor autentice, istoria oferă exemple strălucite, demne de urmat. Din paginile cărţilor de istorie răsar atâtea personaje ilustre prin realizările lor, dar mai ales prin comportamenul care a făcut posibile toate acele realizări, prind viaţă atâtea întâmplări în care se oglindeşte tot ce este mai nobil şi mai frumos în spiritul uman, încât nu este posibil ca cel care se apleacă cu pasiune autentică asupra studiului trecutului să nu devină mai bun, mai drept, mai hotărât. Din nou îmi amintesc de zilele copilăriei mele, atunci când citind în cărţulia lui I.M. Marinescu despre străinii vestiţi din luptele cu Roma veche, am rămas profund impresionat de legenda despre visul larului Porsenna, un conducător etrusc care asedia cetatea de pe Tibru. Se făcea că sub armele unui soldat roman se prăbuşeau rând pe rând toate seminţiile pământului, printre primele numărându-se chiar etruscii. Nedumerirea larului Porsenna a fost risipită de un geniu care i-a explicat cauza ascensiunii romanilor: un popor ai cărui indivizi au săpată pe frontispiciul caselor deviza „Labor improbus omnia vincit”  este destinat să conducă şi cu atât mai mult nu poate fi supus. Deşi numai o legendă, de atunci şi eu mi-am săpat pe frontispiciul casei sufletului meu această deviză, încercând să o urmez cât mai îndeaproape, cu atât mai mult cu studiul altor situaţii istorice, reale, venea să reconfirme tâlcul povestirii moralizatoare.

Toate aceste câştiguri desprinse din studiul istoriei sunt fundamentate pe posibilitatea unică pe care aceasta ţi-o oferă de a cunoaşte şi de a compara zeci, sute, mii de situaţii şi întâmplări reale asupra cărora să îţi exersezi facultăţile umane fundamentale de a descoperi asemănări şi diferenţe, de a analiza şi de a sintetiza, de a generaliza şi particulariza. În cele din urmă, după un exerciţiu îndelungat şi onest, apare şi cel mai de preţ câştig: o atitudine echilibrată şi senină în faţa existenţei. După ce ai cunoscut atâtea şi atâtea victorii şi înfrângeri, fapte nobile şi mişelii, ridicări şi prăbuşiri, nimic din ceea ce este uman nu te mai poate surprinde şi nu te mai poate îngenunchea. Ajungi să accepţi existenţa, cu bune şi cu rele, fără a ridica pumnul împotriva cerului sau al semenilor, ba din contră, încercând să faci cât mai bine ceea ce depinde de tine şi fiind mulţumit că ai posibilitatea de a participa, măcar pentru o vreme, la marele spectacol al vieţii.

Acestea sunt motivele pentru care oricâte îndoieli şi clipe de nelinişte îmi vor provoca şi de acum înainte cercetarea şi reconstituirea trecutului, le voi accepta cu bucurie, ca fiind compensaţia firească pentru atâtea şi atâtea câştiguri pe care mi le-a adus în viaţă istoria. Acestea sunt motivele pentru care te îndemn şi pe tine, cititorule, să îţi îndrepţi din când în când atenţia asupra istoriei.