Istoria – cheia înţelegerii creştinismului

Istoria este cartea vieţii larg deschisă în faţa noastră, care ne arată ce am fost, ce suntem, pentru a înţelege prezentul din trecut şi trecutul din prezent. Ea prezintă lucrurile „devenite”, în timp şi spaţiu, supuse tuturor condiţiilor. De cealaltă parte, creştinismul, ca religie, este un fenomen de revelaţie ce pretinde lucruri date de la divinitate şi eternitate. El prezintă lucrurile „nedevenite”, în infinit şi etern, sub aspectul supranaturalului şi absolutului. Astfel, creştinismul se limitează cauzalităţii naturale şi se închide într-o enclavă proprie, unde controlul istoric devine imposibil.

Istoria şi creştinismul sunt două domenii diferite, fiecare afirmând un adevăr de altă natură: pe de o parte adevăr istoric-relativ, pe de altă parte adevăr religios-absolut. Istoria se desfăşoară în cadrul şi condiţiile fizicului, pe când religia nu se poate concepe şi nu are sens fără admiterea metafizicului. Există, deci, între istorie şi creştinism o antinomie. Şi totuşi, această antinomie are un punct comun…

Creştinismul este considerat legătura între cele două feţe – fizică şi metafizică – ale omenirii  divinităţii, întrucât leagă timpul şi naturalul cu eternitatea şi supranaturalul. Un capăt al acestei legături se află în lumea fizică. Iar creştinismul s-a organizat ca Biserică şi istoria lui se face ca istorie a Bisericii. Biserica este astfel o parte a istoriei, este creştinismul în istorie şi totodată istoria în creştinism. Înseamnă că o religie, în istorie, nu este numai ceea ce a primit de la întemeietor, ci şi ceea ce a primit din istorie. Creştinismul apare, este pregătit şi se desfăşoară în strânsă legătură cu istoria.

Să ne imaginăm ce s-ar înţelege din activitatea primilor misionari creştini în lumea greco-romană, dacă n-am înţelege mai întâi situaţia şi condiţia acestei lumi? ce am înţelege din mărturisirile celor declaraţi eretici de sinoadele ecumenice, dacă le-am pune pe seama demonilor? sau ce am înţelege din activitatea patriarhului Justinian Marina, fără a lua în considerare discursurile „deschizătorului de drumuri” în regimul comunist, patriarhul Nicodim Munteanu? De aceea, fără doar şi poate, cheia înţelegerii creştinismului este istoria, iar Biserica nu trebuie izolată şi îndepărtată cu frică (sau de frică) de istorie, ci adusă în faţa ei şi privită prin lumina ei.

În general, toată lumea consideră că istoria reprezintă adevărul. Datoria istoricului este să caute adevărului, iar dacă e vorba de oamenii bisericii care fac istorie aceștia ar trebui să exceleze. Fiind e vorba de adevăr, Biserica nu are de ce să se teamă. Dar (ne)istoria bisericească riscă să izoleze creştinismul, ca parte văzută (dacă nu deja izolarea s-a produs) creându-se o enclavă din care cei dinăuntru nu pot ieşi, iar cei dinafară nu doresc să intre. Finalitate ei ar fi necomunicarea istoriei bisericeşti cu istoria mare care, de fapt, o include și pe ea. De aceea, este necesar – așa cum spunea Teodor M. Popescu, profesor de istorie bisericească – „să recunoaştem ceea ce e istoric în creştinism, pentru a putea revendica ceea ce e creştin în istorie”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *