Se spune despre cei care îşi uită istoria că sunt condamnaţi să o repete. Citatul este însă imprecis şi scos din context, nu este un îndemn moral pentru a studia istoria. Filozoful american George Santayana scria acum vreo sută de ani că progresul depinde nu atât de schimbare, cât de capacitatea de a reţine şi valorifica descoperirile anterioare. Pruncii şi barbarii au în comun lipsa de experienţă, de consecutivitate şi de persistenţă, sau în alte cuvinte, cei care nu-şi amintesc trecutul sunt condamnaţi să-l repete.
Trecutul poate fi privit şi înţeles în mai multe feluri. Se afirmă uneori că istoria are un rol esenţial în construirea identităţii naţionale. Mi se pare că de fapt proiectul identitar naţional nu are nevoie de istorie, ci de mituri. În vreme ce istoria pune accent pe schimbare şi pe contingenţă, miturile descriu un trecut imobil şi sacralizat care legitimează încărcătura ideologică a discursurilor despre prezent.
Întrebându-ne care este rostul istoriei, vom afla în jurul nostru o sumedenie de răspunsuri variate, mai mult sau mai puţin convingătoare. Aceste răspunsuri sunt invariabil legate de prezent şi de noi înşine. Unora le place istoria. Alţii consideră că istoria îi ajută să înţeleagă mai bine lumea în care trăim, să gândească atent, să se adapteze mai uşor la schimbări sau să devină mai toleranţi. Alţii îşi extind motivele personale în sfera publică şi speră că prin cunoaşterea istoriei oamenii vor deveni cetăţeni mai buni.
Eu unul nu ştiu care este cel mai bun răspuns. Nici măcar dacă este doar unul singur. Este mai important ca astfel de răspunsuri să existe, ca oamenii să găsească motive. Dar pentru asta istoricii trebuie să scrie mai mult pentru marele public.
