Arta nu este deloc o valoare absolut autonomă, cum susţin cei mai mulţi esteticieni. Mai bine-zis, este doar dintr-un punct de vedere ultramodern autonomă şi antipragmatică, pentru că valoarea artistică include, diacronic, şi categorii de valori aparent extraestetice. Autonomizarea artei este un proces care survine târziu, după Renaştere, iar modernitatea, dialectică, în esenţă, a separat activitatea artistică odată cu separarea tuturor celorlalte domenii umaniste. Arta e legată ab originem de factori din afara ei: sexualitate, muncă, religie, viaţă socială. Aceste legături nu s-au pierdut în totalitate, dar sunt topite de valoarea estetică, lăsând-o pe aceasta să primeze ca gratuită, ca percepţie „fără obiect”. Zguduirea, înfiorarea, înălţarea, tot ceea ce trezeşte contemplarea obiectului estetic constituie sentimente întâlnite şi în afara artei, dar în interiorul ei capătă o conotaţie aparte, intrând în alcătuirea termenului general de „trăire estetică”. O desfăşurare complexă de fapte intelectuale şi afective suscită această trăire, alături de cele strict legate de obiectul din faţa noastră: starea eu-lui nostru, grila prin care citim lucrurile, nivelul antrenamentului hermeneutic, paradigma socio-culturală căreia aparţinem ş.a.
Nu e vorba aici de a contesta valoarea în sine a operei de artă, ci de a explica de ce poate fi ea considerată ca expresia unor reacţii mult mai complexe decât s-ar crede, din ambele perspective ale actanţilor comunicării artistice. Din punct de vedere antropologic, arta e în cel mai mare grad legată de viaţă, sub toate aspectele ei. Artisticul are, într-adevăr, „scop în sine” (dezinteresata plăcere kantiană), dar ca valoare heteronomă, ca expresie a satisfacţiilor şi insatisfacţiilor intelectuale umane, a bucuriilor şi suferinţelor, a comemorărilor şi celebrărilor, pe care, în procesul de contemplaţie, o operă le transmite. Strict fenomenologic, Mikele Dufrenne a vorbit în acest sens despre o corespondenţă între „profunzimea” obiectului estetic şi „profunzimea” noastră: obiectul estetic e profund pentru că ne obligă să ne transformăm pentru a-l sesiza; ceea ce măsoară profunzimea obiectului estetic este profunzimea de existenţă la care ne invită, adică profunzimea sa este corelativă cu a noastră.
La acest nivel, al corelaţiei subiect-obiect, s-ar putea reface o primă apropiere între estetic şi religios, pentru a sublinia culoarea sacră a heteronomiei artei. Ambele tipuri de experienţe obligă fiinţa umană la o transformare interioară, care să permită trăirea fiecărui tip de adevăr, în parte. Formele de adevăr în care atitudinea subiectului are afinităţi cu cea din faţa adevărurilor estetice sunt adevărurile metafizice. Acestea, pe de o parte, nu se rezolvă în cunoaştere riguroasă şi universal valabilă, întrucât ele nu au sens deplin decât pentru mine, care le-am acceptat ca revelate ori ca sistem construit de metafizician, iar pe de alta, adresându-mi-se, devin o vocaţie şi o constrângere, în acelaşi timp, distincte de mine şi interioare mie, totodată. Esteticul şi religiosul nu sunt valori abstracte, ci trăite, asumate şi mai ales capabile de a transfigura subiectul. Extazul mistic are un corelativ estetic: este punctul în care am înţeles mesajul unei opere în integralitatea sa şi care ne-a schimbat pentru o clipă modul de a privi lumea. Obiectul estetic există „în sine” şi „pentru noi”, deci trezeşte o anumită rezonanţă, produce o convertire a perspectivei pe care subiectul nu a avut-o până la el. Cufundarea în obiect nu se reduce la simple reacţii sentimentaliste, la impresionism, ci trece mai departe, spre adevărul obiectului respectiv. La rândul lui, acest adevăr intervine în realitate, lumea deschisă de el capătă drept de existenţă în lumea reală. Pătrunderea în această lume, înţelegerea modului cum ea apare şi se constituie ca separată, ca „altceva” decât cea obişnuită (uitarea, „punerea în paranteze” a lumii reale, după o expresie husserliană) defineşte „eliberarea estetică”, care este o formă de extaz.
Pe de altă parte, esteticul şi religiosul nu sunt doar două tipuri de experienţă ce au puncte comune, ci şi experienţe dependente una de alta. Religiosul are nevoie de estetic pentru a face comunicabil sacrul. În dialectica hegeliană asta ar însemna înstrăinarea spiritului în direcţia sensibilului, care nu se cuprinde doar pe sine în gândire; religia depăşeşte arta prin reprezentarea interioară a subiectului, iar filozofia e sinteza acestora. Arta reconciliază, deci, opoziţii precum spirit-materie, sensibilitate-raţiune. În acest caz, viaţa religioasă are nevoie mai mult ca oricare alta de artă, deoarece conţinutul ei, referentul propoziţiilor dogmatice, adică, se află dincolo de ceea ce se poate comunica direct. Experienţa estetică poate constitui o treaptă spre cea religioasă, pregătind disponibilităţi afective şi deschizând abilităţi intelectuale de tip ne-raţional. Arta, ca şi mistica, micşorează distanţa uriaşă dintre fenomenal şi metafizic, dintre real şi ideal, utilizând, până la urmă, un limbaj analog. El „traduce” în simboluri şi în semne verbale o lume care ne depăşeşte, ajutându-ne s-o interiorizăm, s-o înţelegem, s-o acceptăm, în ultimă instanţă. „A percepe”, după unul din ultimii mari gânditori ai secolului XX (Hans-Georg Gadamer), nu înseamnă doar că adunăm doar diferite impresii senzoriale, ci şi că luăm ceva drept adevărat. Iar „a lua ceva drept adevărat”, dincolo de orice intenţii demonstrative premergătoare, este perfect sinonim cu procesul de acceptare necondiţionată a „lumii” deschise de operă, pentru a o interpreta, mai apoi. Din perspectiva religioasă, „a lua ceva drept adevărat” e sinonim şi cu actul credinţei, care are drept obiect realităţi transcendente, de dincolo de vizibil şi inteligibil („Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” — Ioan, 20. 29). Punând în paralel arta şi mistica, acelaşi Gadamer observa că semnificaţia inerentă frumosului artei, operei artistice, trimite la ceva ce nu se află nemijlocit în aspectul vizibil şi inteligibil, ca atare, şi că în particularitatea întâlnirii cu frumosul artistic, devine experienţă nu particularul, ci totalitatea lumii experimentabile şi a poziţiei omului în lume ca fiinţă. Totul dimpreună cu finitudinea sa în faţa transcendenţei.
Arta, ca şi mistica, ascunde mai degrabă decât dezvăluie. Ambele privesc fiinţa umană şi mântuirea sa, presupunând traversarea contingentului înspre lumea de dincolo de semne şi simboluri. Dar arta e, poate, singura care permite, cel puţin în lumea de aici, „zăbovirea”, întârzierea în preajma eternităţii. În acest sens, religiosul are nevoie de estetic pentru a întinde o punte între sacru şi profan, iar esteticul se poate explica prin religios, ca analogie eschatologică.
(text apărut cu ani în urmă în defuncta revistă constănțeană ”Tomis”)
