Pliniu cel Bătrân ne spune că, în secolul IV î.H., Policlet din Sycion ar fi făcut nişte statui de adolescenţi ce ar fi devenit, pentru multă vreme, modele ale sculpturii figurative din Grecia antică. Proporţia, simetria şi armonia formelor corporale ale atleţilor lui Policlet ar fi dat ceea ce s-a numit „canonul” artei în reprezentarea corpului omenesc. „Canon”, prin urmare, era o concentrare de reguli bazate pe raporturi între părţi şi dimensiuni, menite să conducă la imaginea ideală a fizicului uman. Regulile artei medievale occidentale, ca în multe alte domenii, se vor baza şi ele pe canonul clasic grecesc.
De la sculptură, noţiunea de „canon” trece în zone unde respectarea unor reguli bine stabilite asigură autenticitatea operei sau a practicii: în dogmele Bisericii şi în muzica religioasă. Ansamblul de prescripţii dogmatice sau de penitenţă, un anumit număr de cărţi sfinte sau de teme muzicale interpretate de mai multe voci succesive vor fi denumite tot „canoane”. Dar ceea ce a rămas până târziu de la „canonul” antic este esenţa noţiunii, adică ideea de principiu fix, de tradiţie imuabilă, constituită o dată pentru totdeauna şi cu prestigiu evident. Şi tot arta a rămas aceea în care canoanele să fie disputate la infinit, asigurându-i, diacronic, o istorie văzută ca succesiune de respectări, completări sau, dimpotrivă, de respingeri ale corpusului de principii. „Clasic” s-a definit mereu drept ceea ce e obedient tradiţiei, ceea ce urmează canonul, aşa cum „modern” a fost ceea ce a contestat tradiţia şi a căutat să o depăşească creativ.
Secolul XX a fost cel care a pus cel mai acut problema canonului artistic, mai ales în cazul curentelor avangardiste şi, mai târziu, în post-modernism. Dacă primele au încercat să arunce în aer orice tradiţie de până la ele, pentru a proclama libertatea absolută în numele eliberării de tirania regulilor abstracte, al doilea a realizat emergenţa canonului şi neputinţa de a-l ocoli. Nu-i mai rămânea post-modernismului decât să citeze, să parodieze sau să se raporteze, în infinite moduri, la tradiţia uriaşă care îl preceda. Modernitatea cea mai recentă a realizat, însă, o dată cu renunţarea la orice canon, irecuperabila pierdere a posibilităţii de a opera delimitări, de a distinge valori. Necesitatea unei reveniri la canon sau cel puţin a unei lărgiri a canonului s-a ivit ca problemă fundamentală a post-modernismului artistic. Cel puţin două cărţi, venite din cel mai libertin spaţiu cu putinţă, Statele Unite ale Americii, au atras atenţia, spre finalul secolului, asupra consecinţelor erodării definitive a noţiunii de „canon”. Prima aparţine unui apologet al conservatorismului cultural, Allan Bloom, al cărui celebru „manifest” a fost publicat în 1987 sub titlul The closing of the American Mind (în traducere românească, Criza spiritului american). Cartea denunţa involuţia mediului intelectual american după Al Doilea Război Mondial, sub presiunea unui nihilism european importat ad litteram şi aplicat fără discernământ. Cea de-a doua a fost scrisă de Harold Bloom în 1994, cu un titlu mai mult decât polemic: The Western Canon (Canonul occidental). Afară de necesara discuţie despre canon şi despre marii autori, cartea alcătuia, pentru prima dată în istoria literaturii universale, liste de cărţi „obligatorii”, pe naţiuni, a căror parcurgere ar asigura o asimilare autentică a valorilor umane occidentale, depozitate în operele literare.
Mai degrabă în continuă deschidere decât în continuă degradare, noţiunea de „canon” este, în modernitate, mai necesară ca oricând, pentru a evita confuzia axiologică inerentă unei epoci a heterogenului maximal.
(text apărut, cu ani în urmă, în defuncta revistă constănțeană ”Tomis”)
