Moartea îngrozitoare şi misterioasă a lui Ioan Petru Culianu, în mai 1991, a lăsat până astăzi enigme greu de dezlegat. Împuşcat în cap, dintr-o cabină alăturată, în toaleta universităţii americane la care preda, victima a lăsat impresia că era parte a unui ritual nebulos, din care numai aşa putea scăpa. Cei mai mulţi au acreditat ideea unei oculte neo-legionaro-securiste, al cărei mecanism complex s-a constituit în ţara natală a savantului, pe care o părăsise în anii’70 ai secolului ce urma să se încheie. Inerţia comunistă a acesteia Culianu o criticase virulent, public, după 1989. Pentru specialiştii în antropologie şi istoria religiilor, această moarte a lăsat sentimentul că un imens edificiu început în forţă a rămas neterminat şi că o operă întreruptă brusc a dat o nouă perspectivă asupra destinului celui ce o crease. Opera şi destinul se întâlneau într-un mod prezent, poate, numai în ascunzişurile misterelor religioase de care s-a ocupat întreaga viaţă.
După studenţia bucureşteană (1967-1972), Culianu începe să se apropie de un domeniu — istoria religiilor — pe care îl aprofundează prin lectura cărţilor lui Mircea Eliade (în variantă franceză), prin corespondenţa cu marele savant, prin studiu pentru lucrarea de licenţă (despre filozofia Renaşterii). Toate se vor concretiza ulterior în două lucrări de referinţă: monografia Mircea Eliade (Paris, 1978) şi studiul Eros et magie à la Renaissance (Paris, 1984). După 1972, când începe exilul (Italia, Olanda, Franţa, SUA), Culianu trece prin experienţe diverse: lagăr de azilanţi politici, eforturi de acomodare, burse de studii post-universitare, doctorate (Milano, în 1975 şi Sorbona, în 1980), pătrunderi publicistice şi editoriale în lumea universitară occidentală, prietenia cu M. Eliade. Anii 1973-1974 constituie o perioadă de acumulări masive, din care rămâne remarcabilă monografia pe care o dedică maestrului său. Din 1984 recunoaşterea internaţională de care se bucură Culianu e deplină. Profesor la Gröningen (Olanda) şi la Chicago, îi apar lucrări de mare importanţă pentru antropologia şi istoria religiilor. Cea despre filozofia Renaşterii, amintită mai sus, demonstrează că epoca lui Giordano Bruno şi a lui Marsilio Ficino n-a fost deloc una a „frumosului” echilibrat, raţional. Fantasmele şi manipularea lor în atracţia erotică, în alchimie, astrologie şi magie conduc la ideea comunicării ca terapie prin imaginar, cu bună tradiţie în misticismul lui Platon şi în cel platonizant al Antichităţii şi al Evului Mediu. Câteva cărţi aduc contribuţii deloc neglijabile într-un alt sector drag tânărului profesor român: gnosticismul, călătoriile sufletului şi extazele şamanice. Opere ca Expériences de l’extase (Paris, 1984), Les gnoses dualiste d’Occident (Paris, 1990), Out of this World (Boston, 1991) trec în revistă tehnici de ieşire din real, mitologiile gnostice derivate din creştinism şi geografiile imaginare ale „celeilalte lumi”, de la civilizaţia antică a Mesopotamiei şi a Egiptului până la neoplatonicieni. Postum, îi apare încă o operă fundamentală, The tree of gnosis. Gnostic mytology from early Christianity to modern nihilism (San Francisco, 1992), refacere aproape completă a cărţii despre gnozele dualiste.
Descoperind modul de operare a mitului, Culianu realizează că, de fapt, omul e angajat în conflictul mitic într-un moment istoric determinat şi nu-şi dă seama că activităţile sale sunt rezultatul unei opţiuni din imensul joc combinatoric pe care sistemul îl desfăşoară. Spusese anterior în Gnozele dualiste ale Occidentului că sistemul „ne alege pentru a deveni eroi sau victime. În rest, hazardul se îngrijeşte de toate…”. Profetică afirmaţie, dacă reflectăm la destinul autorului. Nu vom putea şti ce joc al vreunui posibil sistem de gândire şi acţiune ce ne depăşeşte ontologic a făcut ca profesorul Culianu să dispară atât de absurd din ordinea lucrurilor. Nu luase în seamă mulţimea de ameninţări telefonice şi textuale pe care le primise, în ultimul timp, legate mai ales de criticile aduse regimului neocomunist din ţara natală, de dragostea pentru o frumoasă evreică şi de implicarea în vizitele regelui Mihai în SUA. Ultima sa carte, Out of this World, e trimisă Gabrielei Adameşteanu pe 21 mai 1991, în România. Peste câteva ore, tragicul eveniment avea să se producă, iar cartea ajunge la destinaţie imediat după moartea autorului. Data de sub dedicaţia scrisă pe prima filă, împreună cu titlul, alcătuiesc, şocantă coincidenţă, mesajul unuia care, într-adevăr, în momentul acela trecuse „în afara acestei lumi”.
A avut, deci, dreptate. Revelând prea multe semenilor săi, Culianu a fost un erou. Şi apoi, ameninţat şi ucis, o victimă, ca orice profet care, în timp ce e pion al istoriei, încearcă s-o modeleze privind-o de deasupra. Da, hazardul se îngrijeşte de toate, de undeva, din afară, el însuşi teoretizase asta şi o prevăzuse.
(text apărut cu ani în urmă în defuncta revistă constănțeană ”Tomis”)
